Ziua 67
La 5.12 minute m-a trezit ceva rece pe nas.
Era nasul lui Spikylina care venise în inspecție! A fost o cuminte aproape toată noaptea, nici nu am simțit-o când a sărit în pat dar m-a trezit insistența cu care mă mirosea. S-a băgat câteva secunde sub plapumă cu mine, apoi a ieșit și a plecat, lipa-lipa pe parchet în liniștea nopții, la parter. O dată cu ea, și somnul meu. Am mai forțat câteva minute de leneveală, am mai întins o nadă-două de intenții în Univers și azi, am încercat să mă adun de pe unde m-am împrăștiat în noaptea asta și mi-am făcut curaj să mă dau jos. La ușa dormitorului mă aștepta Spiky. Știa ea ce sămânță de trezire a lăsat în pat peste mine și acum aștepta să se coacă. Perversă mică!
***
Am coborât amândouă la bucătărie, mama e trează deja, normal, m-am obișnuit. M-am cercetat, am chiuit mic în mine de bucurie că durerea de cap și nicio altă durere nu mi-e companie și, cu inima sus, am pornit ritualul dimineții.
Doamne, cât e de bine să fii bine! Oare d-aia mă vizitează durerile? Să mă bucur maxim de viață, chiar și așa limitată, când nu mă doare nimic? Oricum ar fi, azi e sâmbătă și eu sunt bine. Mai mult decât atât, mi-am pus intenția să și rămân așa!
***
La mama, azi e o zi d-aia rece, adică nu pot să o felicit pentru curățenia din cameră. Pare totuși emoțional mai bine. O să văd mai târziu dacă se confirmă.
***
Pentru că există persoane care vor să se aboneze la postări, în timpul meu magic de azi am încercat să-i dau de cap pluginului de abonare. Atehnică cum sunt, n-am reușit. Am pierdut o grămadă de timp văzând și citind tutoriale și, deși pare floare la ureche, la mine se trasformă în integrală din logaritm!
Nu las asta să mă afecteze, de afară s-a strecurat printr-o ușă întredeschisă, o crăpătură de soare, exact cât să-mi intensificce starea de bine. O să reușesc și cu pluginul. Am reușit eu singură cu WordPress-ul, am scris eu zilnic 66 zile, sigur o să-mi iasă și cu pluginul. N-a fost încă să fie.
***
Mă scufund în atmosfera asta plăcută din casă, mai am puțin și trebe să o aduc pe mama la mic dejun dar până atunci, hai să mă întind cât toată casa asta de mare, hai să mă cuprind și înfășor în frumusețea ei, hai să mă liniștesc cât e ea de cumincioară, așa, la primele ore ale dimineții! E atâta intensitate în momentele astea pe care le mai am dar și atâta acalmie. Cred că așa se simte viața trăită. Vibrantă dar blândă. Colorată dar serenă.
***
Coboară domnul meu, fur și câteva momente cu el, așa, ca de weekend. Bun, bunuț, și mai bunuț!
Am adus-o pe coana mare la micul dejun, mănâncă și profit să testez terenul. Are chef să mă ajute să facem o tocăniță de ciuperci cum știe ea să facă? Are! După aia, m-aș duce până la Lidl să fac ceva cumpărături, are chef să meargă cu mine? Are! Frate, merg azi toate ca unse!
***
Facem tocănița, miroase demențial și cât se fierb ciupercile, noi două stăm la bârfă.
Eh, ca să nu fie toate aliniate, iar începe cu broderiile. M-a făcut atentă în special un fapt, pe care ea îl repetă destul de des, dar azi i-a dat o altă variantă. Dacă până acum, 9 dăți din 10 a spus într-un fel, uite că azi a născocit o altă versiune. Deci demența nu înseamnă totuși că nu mai funcționezi. Creierul ei este capabil încă să construiască versiuni noi chiar și atunci când părea bătătorită deja o cale în mintea ei. Vreau, nu vreau, e fascinant. Chiar dacă restul discuției au fost aceleași lucruri pe care le spune mereu, uite că apar noutăți interesante.
***
Am terminat și tocănița și conversația cam în același timp așa că hai sus, să ne îmbrăcăm și să plecăm. Unde?! Of, în naivitatea mea am crezut că am bifat-o p-asta cu plecarea. Nu, în timpul conversației precedente, mintea ei a luat buretele și a șters tot. Când era copila mea mică, era o tabletă magnetică, din plastic, care avea un sistem mecanic cu o tijă. Scriai pe tabletă și apoi trăgeai de tijă dintr-o parte în alta ștergând astfel ce ai scris. Fix așa e și la mama. Dacă aș putea să vorbesc cu cine trage de tijă, ar fi minunat…
***
Până la urmă plecăm, nu înainte să mă mai "încerce" cu o halucinație de a ei: știe ea că la noi în curte, în spatele grădinii, e spitalul la care am dus-o pentru analize iar acum nu-l mai vede. Ce să răspund la asta?! Habar n-am, îi spun că spitalul e după Lidl, o să-i arăt când mai mergem la Carrefour.
***
Mă uit la ea cum se mișcă și mă impresionează de fiecare dată. Merge clătinat, zici că acum o să pice, face pași mici, e răvășită cu totul. Plus că obosește foarte tare și respiră greu. E dur să o văd așa. Greu, greu. Îmi smulg gândul și privirea de la ea încercând să bifez lista de cumpărături. Se ține de un colț de cărucior iar eu aș vrea să o pun în cărucior, ca pe copiii mici, să nu mai facă niciun efort care să o extenueze, să poată să privească liniștită la rafturi. O văd cum face eforturi și să stea în picioare și să accepte aglomerația din magazin când ea și-ar dori să fie acasă, cu Sassy a ei.
Sunt în același conflict intern: pe de o parte vreau să o scot, să meargă în locuri, să facă mișcare, pe de altă parte vreau să îi fie bine, iar ieșind mie nu-mi dă senzația că-i e bine.
***
Se duce la ea, eu curăț produsele cumpărate și ies în curte să ud puțin, să mai vorbesc cu bujorașii mei, să mai vâr un pic de natură în suflet. Habar n-am când a zburat mai bine de o oră afară, unde nu-i tocmai cald, sunt 5,5 grade dar e atât de bine. A stat și Spikylina cu mine, că ea are un strămoș câine și mă urmează oriunde m-aș duce.
***
Intru în casă, apare și domnul meu și parcă am pune de prânz.
Numa' bine, mă duc să o iau și pe mama dar domnul meu îmi spune că am fost deja în bucătărie. Când?! Mai devreme, când eram în curte. Mă uit în punga cu foietaje, unul mai puțin. Mă duc la ea sus să o întreb dacă îi e foame, nu, nu vrea să mănânce. Niciun sunet despre faptul că a mâncat un foietaj când nimeni nu a văzut-o. Știu că astea le face conștient. Dar mai știu și că o viață întreagă ea a tot ascuns mâncare prin diverse locuri, doar pentru ea, ca veverița. Probabil vine din sărăcia în care a crescut, habar n-am.
O doare capul, nu vrea să mănânce. O las în pace, ce sens ar avea să o iau acum la rost?
***
Observ, cu coada sufletului, cum ușor-ușor, mă afectează fie starea mamei, fie ce zice, fie ce face.
De dimineață eram bățoasă și mă înșurubasem în jurul stării de bine, să nu-i mai dau drumul, dar uite cum tot ce vine de la mama are tentacule puternice care mă dezlipesc. De fapt, cărora le dau voie să mă dezlipească. Nimic, dar absolut nimic în viața asta, nu ni se întâmplă decât dacă vrem. Că d-aia ne-a dat Creația liberul arbitru. Numa că noi, din comoditate și din obișnuința asta care s-a cuibărit deja în ADN, ne e mai ușor să dăm vina pe alții.
Mi-aduc aminte că la intrarea în cursul Pace cu mine, profa noastră faină ne-a pus să facem un video scurt, de prezentare. Nu făcusem în viața mea dar cum nu sunt adepta prea multor retușări, cum mi-a venit, așa l-am lăsat și trimis. În el, la un moment dat, spun eu în linii mari parcursul meu de la copilărie la adult și cât de mult am pătimit, pe ici, pe colo. Ce mi s-a părut fascinant atunci (și mereu când îmi aduc aminte mi se pare la fel) a fost că am făcut o pauză, după ce am enumerat eu "dramele" vieții mele și am spus "am suferit pentru că am permis eu să sufăr". La acel moment habar n-aveam că gura păcătosului adevăr grăiește. În video a vorbit o altă Bianncă, cea pe care o știam eu îi găsea pe toți cei din jur vinovați înainte să se vadă pe ea. Mai greșea și ea, că nu era perfectă, dar de cele mai multe ori ceilalți o făceau. Toate i se întâmplau ei sau numai ei. Aia cred că a fost prima foiță de ceapă care a căzut și nici măcar nu începusem cursul.
***
Azi am pictat niște tablouașe. Cuvântul "pictat" e mare pentru ce am făcut eu, nu mă pricep de loc la pictură, am mâzgălit niște schițe cu ceară aurie dar mi-a plăcut rezultatul. Faptul că am stat concentrată acolo și am fost exclusiv absorbită de ce fac, a fost hrănitor de suflet. A zburat timpul, mai ales că am avut o serie de trial&error până am decis ce și cum să fac.
***
Cu speranța cât carul că poate nu are chef nici de table, m-am dus să îi duc totuși sucul.
Ei, aș! Cum să nu joace table?! Nu avea chef să mănânce că o durea capul dar acum nu mai are nimic, hai să jucăm! Better luck next time…
Nu pot să nu mă bucur că e cu spiritul mai sus, că are chef de glume, se simte bine cu mine și și eu mă simt bine cu ea. Nu știu cum am reușit azi da' parcă m-am căptușit cu starea faină, starea aia în care nu te doare nimic și uite că, ajutată și de sora ei, starea bună a mamei, ne-am încropit un timp și un spațiu al nostru din care am lăsat p-afară judecăți și dureri și supărări și ne e bine.
Toate au curs lin după table, începe să se obișnuiască cu masajul, cu tratamentul la picioare.
***
Am fost la un pas să dărâm eșafodajul stării de bine cu care am plecat de dimineață, m-am prins și de ce și cam ce e de făcut data viitoare, dar uite că totul e bine când se termină cu bine.
***
Am bifat azi o zi cu fainoșag, plină de recunoștință. La cât mai multe, una după alta!