Ziua 68
Spiky e din nou protagonista trezirii mele, deși trebe să recunosc că este nesperat de cuminte totuși noaptea. Vine la rondul de la ora 5 să facă o inspecție, să ne ia pulsul și după ce ne cercetează, pleacă din nou la parter. Pentru mine, mersul ei tiptil pe parchet nu trece neobservat și marchează startul în zi. Și azi, ca și ieri, ea mă așteaptă la ușă, știe că vin.
***
Pe drumul spre bucătărie, mintea a și început să râșnească și, fără să am vreo contribuție conștientă la asta, parcă auzeam clar "totul vine la tine la momentul potrivit". În bucătărie, am și aflat de ce. Vara mea trebuia să vină la mine săptămâna ce se încheie. Copila ei, doctor în Timișoara avea o săptămână liberă, iar ea a vrut să profite de asta și să petreacă un timp de calitate în familie. Evident, de înțeles. La întoarcere însă, se pare că băiatul ei a pescuit un covid și uite că se mai amână venirea la mine. Îmi scrisese aseară iar eu acum am văzut mesajul. D-aia îmi și venea în cap faza cu toate la timpul lor. Mi s-a părut mișto cum, dacă ai liniște în tine, auzi ce trebe înainte să se și întâmple. Hahaha, am început să aud voci! Cu așa antecedenete în familie, nici nu e de râs. (și totuși, hahaha).
***
Afară se luminează, eu m-am luminat de-a binelea, am făcut de toate pentru toți și pornesc către mama. Sassy mă miorlăie din ușă, mama e vorbăreață, la ele e cât de cât curat. Deschid fereastra să intre soarele și în cameră, e o atmosferă înghețată afară dar pare că soarele va cuceri.
***
Timpul meu magic de azi nu vreau să-l împart decât cu sufletul meu. Nu vreau nici planuri, nici analize, nici încercări cu pluginul vieții care nu iese. Sunt eu doar pentru mine, egoistă cu timpul ăsta limitat până în pânzele albe.
Am trăit în această dimineață un apogeu al simțurilor, un regal:
- ca de fiecare dată, parcă să-mi mulțumească pentru "ambrozia" pe care le-o dau, papilele gustative efectiv mă înțeapă când sorb smoothieul. Prima gură cel puțin e la limita dintre plăcere-durere dar cum sunt în faza intensă a vieții, nu mă plâng.
- nasul mi-este gâdilat plăcut de mirosul uleiurilor esențiale pe care mi le pun în smoothie, cu arome de cardamom, coriandru, ghimbir, fenicul, mentă, chimen, anason stelat și lămâie.
- torsul Spikylinei se transmite melodios pe de-a lungul tibiei piciorului stâng de care se ea se sprijină.
- privesc la o colecție de french country design, preferatul meu dintre toate stilurile și cel mai apropiat de suflet.
- Ascult, ce altceva, decât muzică clasică
Am bifat toate simțurile fără ca măcar să fi făcut conștient asta. Lacrimi calde și mari și rotunde-n recunoștintă mi-au spălat fața la ceas mic în zi. A existat acest moment de prezent atât de intens că nimic altceva din lumea asta nu a mai existat decât eu acut atentă la ce îmi îmbăta simțurile!! Sublim.
***
Din nou, sunt profund recunoscătoare pentru faptul că nu am nicio durere. Simt asta cu mare bucurie și lansez în eter această recunoștință pentru că nu vreau să se piardă conștientizarea că sunt bine. Vreau să se consemneze, să o gogoșesc în putere, să prindă greutate și să se înființeze în fiecare zi la mine.
***
Azi vin copiii pe la noi și aș vrea să le pregătesc și eu ceva. După ce termină mama de luat micul dejun, o să mă apuc de bucătăreală. O anunț și pe ea că o să avem o vizită, e liniară în manifestare de nici nu-mi dau seama dacă a auzit ce-am zis sau dacă nu-i pasă. Oricare poate fi adevărată dar azi nu vreau să o întreb. Câteodată, recunosc, sunt tare curioasă ce o gândi ea. Nu știu dacă lipsa asta de orice expresie facială este direct legată de lipsa gândurilor sau nu este atentă sau nu mai înțelege ce spun. Cum o fi să nu gândești?!
Azi îmi spune că ea a avut cancerul (doar de unul își aduce aminte acum) când eu eram mică, mică. I-am spus, fără să par mirată, ca și cum o anunțam că e gata masa, că eu am dus-o peste tot, că a avut cancerul la 65 de ani. A fost șocată, am văzut-o cum a mărit ochii dar am schimbat atât rapid și elegant subiectul că a uitat în următoarea secundă ce a șocat-o. Încep să folosesc lipsa ei de memorie de scurtă durată în favoarea ei și în ajutorul meu când nu știu cum să gestionez câte-un moment. Fac repede valuri în acel moment, se tulbură situația și ea uită ce tocmai s-a întâmplat. Bine, rău, habar n-am cum e dar asta e.
Termină micul dejun, e volubilă, a venit și domnul meu între timp așa că se ridică și se duce la ea sus.
***
Sunt încă sub aripa nevăzută a demenței mamei, parcă mă apasă o țâră nepriceperea asta a unei lumi întregi ce nu reușește să dea de capătul acestei boli aiurea, încerc să mă regrupez și să mă bucur de un timp mișto cu omul meu drag. Câteodată reușesc, câteodată nu. Azi am fost la limita dintre.
***
În timp ce bucătăream, mi-am pus un podcast. Evident că alegerea nu a fost întâmplătoare pentru că, așa cum am aflat de la primele minute ale dimineții, totul vine la mine la momentul potrivit.
La un moment dat, am făcut în mine așa un mare AHA că era să scap vasul pe care îl aveam în mână. Podcastul , scurt de altfel, era în mare despre traumele copiilor.
Psihanalista care îl susține spune că, cel mai frecvent, empaticii sunt copii traumatizați de un adult, fie în copilăria conștientă, fie înainte de aceasta. Pentru că părintele sau îngrijitorul copilului nu este o persoană responsabilă, orice acțiune face sau nu face acesta, expune copilul la risc. Cum totul este energie, copilul simte riscul și învață să se racordeze infinit mai rafinat la risc decât orice alt copil crescut cu grijă. Când un empatic intră într-o cameră, el se va racorda involuntar întotdeauna la oamenii din camera respectivă care au o problemă, pentru că acolo el miroase riscul. Empaticii își dezvoltă și perfecționează mecanisme de supraviețuire prin detectarea problemelor pentru a se putea feri de ele. Meșteșugesc arta pescuirii de probleme zi după zi, ani după ani și devin maeștrii la asta.
Well, eu sunt o empatică. Acum îmi explic, parțial, cum de am atras de-a lungul vieții mele multe rahaturi.
Nu mai știu cine din neamul meu a avut cândva "bunăvoința" să-mi spună (dacă nu chiar mama să o fi făcut, crezând că e amuzant) că la cutremurul din '77, ai mei m-au uitat în casă. Abia afară și-au dat seama cu în loc să fie patru, erau doar trei. Eu aveam până în doi ani. Nu-mi aduc nimic aminte dar sunt sigură că m-a traversat prin toate fibrele oroarea care plutea în aer și m-am racordat la ea. Pesemne atunci m-am prins că sunt într-o poziție de risc cu ai mei și am început să mă specializez în agățatul de probleme. Ce n-am făcut și nu m-a învățat nimeni este că nu am mai reușit să și ies din ele, să le și găsesc rezolvare și să le clasez. Eu doar le-am detectat, atras și m-am înecat cu ele. Abia târziu m-am prins eu că-s traumatizată, abia târziu am înțeles eu că ai mei atât s-au priceput să facă și nu trebe să-i încarc de vină și uite că și acum mi se mai leagă aha-uri de creier și de inimă. After all, nu eram defectă, ci doar traumatizată! Acum trebe să dau reverse and rewind!
***
Mă bucur că s-a aprins o lumină și în zona asta în care m-am blamat, și încă o mai fac, că mereu văd partea nasoală dintr-un lucru. Acum măcar știu de unde vine. Și dacă mă întorc cu blândețe măcar la puiuca aia mică uitată în casă la cutremur și îi spun că totul e bine, poate încep să vindec un comportament. Mi-a luat ceva ani să-l consolidez, nu va cădea peste noapte dar acceptându-l ca fiind parte din mine, ca fiind un mod prin care am supraviețuit, ca fiind un generator de învingătoare, că asta sunt de fapt, o să-l las să se dizolve treptat. Vom vedea. Anyway, tare fain AHA-ul!
Am terminat și podcastul, și psihanaliza și bucătăreala. Domnul meu s-a dus cu bicla pe coclauri, să facă mișcare și eu aștept să vină copiii.
***
Nu știu când au zburat anii dar când îmi văd copila, acum mai rar, mi se pare că se metamorfozează de la o dată la alta.
Devine adult, devine serioasă, cu job și nu aș vrea să intre ca mine hamster pe rotiță.
E nevoie de multe generații să spele mindsetul actual, că trebe să muncești, să faci bani, să îi cheltui și să o iei de la capăt. Dacă aș mai avea anii ei, m-aș arunca cu inconștiența vârstei în călătorii. Sunt din ce în ce mai mulți tineri care pleacă în lume fără plase de siguranță.
Urmăream la un moment dat o tipă care pleca din țară în țară și muncea acolo unde se caza. Cât să-și plătească locul de dormit și mâncarea. Cât s-a îmbogățit fătuca asta după călătorii în toată lumea asta și experiențe care mai de care, nu toate roz dar toate învățător, nu o să fie egalat de niciun alt tânăr care muncește 9-17, regulamentar. Pot să fac oricând pariu pe orice că la final, acolo când vei trage linia și nu va mai fi nimic după ea, o să-ți aduci aminte de experiențe și nu de bani. Și ele nu sunt legate intrinsec.
Știu, sună atipic dar asta și înseamnă spargerea de tipare. Dacă nu le faci, nu înseamnă că ele nu există.
Ne-am obișnuit în mentalitatea asta de moliciune, de confort, de plasă de siguranță. Să fie ceva bani puși deoparte, să ai un acoperiș al tău, să ai ce să pui pe masă, etc. Doamne ferește să nu le ai sau să nu ți le dorești că ești inconștient sau să vrei altceva, altfel. Știu cum e că și eu am fost pe aleea asta. M-am trezit după 40 de ani, târziu tare, atât pentru mine cât și pentru copila mea. Pentru că am forțat-o să facă o școală care punea o presiune imensă pe ea, pentru că am acceptat tacit decizia tatălui ei să facă o facultate pe care nu și-a dorit-o ea dar deh, e bine să ai patalama la mână. Dacă aș putea să fac undo, aș face. Dacă aș putea să fi făcut homeschooling cu ea prin toată lumea, aș fi făcut-o. Nu m-a dus mintea pentru că era înghesuită în pătrățica aia care dă bine în societate (o societate bolnavă de altfel) și nu am ridicat ochii să văd out of the box cum e. Asta e. Îi dau acum toată libertatea și toată susținerea pe care pot să i le dau.
***
Pe cât de liniară a fost mama cu mine când i-am spus că vin copiii, pe atât s-a bucurat când mi-a văzut copila. Au râs, au vorbit, au altfel de chimie. Oricum ar fi, mă bucur.
La prânz, coana mare nu are chef de mâncare, cu chiu cu vai a mâncat o jumătate de friptură, mi-a cerut insistent să îi dau foietajul și s-a dus la ea.
Ce vise aveam eu că mă duc cu ea prin mall, la magazine, să o tund, la un masaj, voiam să îi fac tot felul de bucurii și surprize. Asta a fost și motivul pentru care m-am vaccinat, de altfel. Și uite că acum, de abia ne acceptă pe noi, ai casei. Ce masaje, ce mall! Rămâne în continuare un mister cum de i s-a prăbușit starea atât de dramatic din noiembrie până în decembrie. O lună a făcut o diferență colosală.
***
A trecut ziua de azi val-vârtej. Am ajuns la momentul tablelor, moment pentru care s-a făcut deja asocierea cu finalul zilei, deși nu este decât 17:30…
***
Au trecut, destul de greoi, 2 ore de table. Fără duș, fără masaj, îi dau tratamentul și o las în așteptarea emisiunii Survivor. Azi a fost parțial prezentă în viața ei, cu mine, cu noi. Dar e bine și așa.
Copila mea a mai trecut o tură pe la noi și cât de bine mi-a făcut! Am stat vreo oră la discuții, de la suflete la suflete, toți trei și a fost ca-n vremurile bune. E aluat bun copila mea, mă conving din ce în ce mai des de asta.
***
Am început ziua minunat și am încheiat-o la fel. Și de dragul exercițiului, o să numesc doar 3 recunoștințe, că ele au fost mai multe:
- Pentru ființa umană care sunt, capabilă să experimentez prin simțuri lumea!
- Pentru genialul AHA moment avut!
- Pentru binecuvântarea de a avea copil!