Ziua 57
Trezirea grea, de plumb, gol în minte, nicio întrebare, niciun gând, nicio idee, nicio treabă de făcut pentru ziua proaspătă. Parcă sunt suspendată într-o nesimțire, negândire, netrăire. Mă dumiresc totuși după câteva secunde și mă pornesc.
***
Ochii mi se poticnesc în lumina de la mama din cameră dar nu mă împing mai cu elan. De fapt, și dacă ar face-o, corpul meu e încă în inerția somnului, pur și simplu nu funcționează nicio mișcare mai abruptă.
Nu apuc bine să termin gândul ăsta că era să mă prăvălesc pe scări. Am pus piciorul fix pe cantul unei scări, mi-a alunecat papucul și dacă nu era balustrada, zob îmi făceam coloana. Frate, trebe să fiu extrem de atentă la ce gândesc că zici că nenea Univers stă cu ochii geană pe mine să vadă ce mai zic, ce mai fac și când zic eu într-un fel, vine el și-mi corectează articularea de nu mă văd! Evident că m-am trezit! Mi s-a dus un fior de sus până jos în aproape căderea pe scări pe care era să o execut fără pic de grație.
Până la bucătărie, m-a bușit și râsul. Zău dacă mai știu cum s-o dau: când zic că nu pot, vine inteligența asta colosală și-mi demostrează faptic că pot. Când zic că pot, aceeași inteligență (sau poate teama aia mică din inima mea care-mi șoptește că de fapt nu pot?!) mi-arată că am greșit la cotangentă că nu-mi iese calculul. Sunt prea proaspăt trezită să fac o analiză profundă dar trebe să mă prind nițel cum funcționează treaba și data viitoare când cer milionul ăla de euro să-l și văd în cont. Hahaha!
***
S-a luminat bine afară, poate și pentru că ninge viscolit tot cu fulgi mari și lăptoși, mai că am o senzație de Crăciun. Frumos tare!
Mă urnesc din loc spre mama unde mă așteaptă o surpriză de proporții uriașe: e curat, parțial aerisit iar nisipul din litiera lui Sassy e schimbat! Mă uitam și nu înțelegeam ce s-a întâmplat! O întreb pe mama și ea, cu un zâmbet dintr-o ureche într-alta, îmi spune mândră că a făcut ea curat! Nu-mi intru în piele de bucurie! O laud, ea se topește de bine ce îi e și iar dă să înmugurească speranța aia mică în mine, că la noi nu va fi ca la alții…
***
Pentru că nu am avut ce să fac în afara laudelor către mama, timpul meu magic s-a gogoșit simțitor. Ce bine-mi pare! Așa simt nevoia să stau, cu smoothieul meu în brațe, în păturică și să mă umplu de ceva frumos. Azi am poftă de castele și muzică clasică așa că asta caut și asta văd și ascult.
Muzica clasică atinge în mine niște resorturi fine care la rândul lor apasă pe un dor pe care îl am ascuns în fascia sufletului, un dor care mă duce în niște vremuri imemoriale superbe. Închid ochii, ascult muzica, devin efectiv ușoară ca un fulg și mă las purtată de notele muzicale spre palate, verde de pădure, camere înalte, piatră, șeminee imense și mult auriu. Mi s-a destins tot corpul, a înmuiat muzica asta fiecare nerv și încordare, sunt molicică și adormită, e o stare tare, tare mișto. Nu adorm, mai privesc din când în când la imaginile ce însoțesc muzica, mă las plimbată de ele prin saloane ample, cu ferestre mari spre albastrul cerului și spre grădini imperiale, parcă aud foșnetul rochiei mele și mișcarea crinolinei. Fie într-o altă viață, fie în viața asta dar într-un univers paralel, eu am trăit sau trăiesc într-un castel. Și-mi place la nebunie viața asta boemă.
***
E un gând care ciocăne insistent în mintea mea: totul vine la tine la momentul potrivit. Nu știu de ce e așa de cicălitor dar mintea îl repetă obsesiv azi.
M-am apucat să strâng de la uscat niște rufe și în timp ce puneam suportul de rufe sub scară, am văzut niște scaune, chilipiruri de-ale mele de pe olx, care așteaptă cuminți să le dau o nouă față. Mă bucur când le văd dar mă și intristez. Răspunsul minții mele la întrebarea firavă "când o să le mai fac și pe ele?" a fost scurt și cuprinzător: cândva. Lângă care s-a așezat obsesivul zilei, totul vine la tine la momentul potrivit. Ok, nu mă mai plâng, o să le fac când s-o putea.
***
O aduc pe mama la micul dejun, stau cu ea la masă dar azi nu are chef de socializare. Mănâncă și pleacă grăbită la ea iar eu mă apuc de făcut mâncare pentru prânz. Chiar dacă nu a fost foarte prezentă, uite că nu am preluat din starea ei, probabil pentru că starea mea de dinainte a fost mult prea bună ca să se lase doborâtă așa de ușor.
De câteva zile simt că intensitatea cu care privesc demența mamei s-a atenuat însă intensitatea cu care mă observ pe mine s-a accentuat. Dacă dau puțin fumul ăsta făcut de focul demenței și așez în spațiul care se limpezește înțelegerea că orice experiență îți este un învățător, pot să observ cu ușurință că în ultima vreme am aflat multe despre mine, despre mine în relație cu mama, despre mine în relație cu alții. De multe ori, orbiți de lumina evenimentelor, nu mai vedem și lucrurile care se desfășoară în subsidiar. Iar acolo par să fie diamantele de fapt.
***
Mi-a ieșit o linte delicioasă și un risotto cu ciuperci bestial. E un amestec de mirosuri în bucătărie de nu mai știu nările mele după care să se ia: ba după garam masala și bobițele de coriandru care, sub efectul căldurii, efectiv au aruncat în aer arome indiene geniale sau după vinul alb și amestecul de ciuperci, pleurotus crude și gălbiori uscați, care dau note meditareneene. Fac și grătar pentru mama și mai merge și o salata de varză albă.
Luăm prânzul în trei, eu încerc să conversez cu amândoi, dacă vorbesc cu domnul meu trebe să îi traduc și mamei despre ce vorbesc pentru că altfel, o văd cum se uită prin cameră ca și cum fie e stingheră, fie e absentă. Reușesc să nu mă intristez când văd că ea nu vrea nici linte, nici orez și n-are niciun calificativ pentru ce mănâncă. Oare de ce am nevoie de asta de la ea? Sub scuza palidă că aș vrea să se bucure de gust bun, de fapt e aceeași validare pe care am așteptat-o toată copilăria de la ea și nu a venit niciodată? Și dacă vine, cu ce m-ar încălzi?
Îmi place de mine că am lupa asta de analiză la mine din ce în ce mai des. Azi am simțit că n-am nevoie de nicio validare de la mama. Nu MAI am nevoie. Acum știu cine sunt. Nu mă mai așez pe trepte de inferioritate față de nimeni. Nici de superioritate. Sunt o expresie unică din miliardele de miliarde de expresii ale Creației, care a pierdut deja destul de mult timp încercând să placă celorlalți sau tuturor. Totul vine la tine la momentul potrivit.
***
Am terminat analiza pieței de energie electrică și am tras o concluzie.
Mă gândeam azi că aș vrea să ajung la toți bătrâni care nu au, fie ei, fie cei apropiați lor, expertiza necesară să facă balet printre hățișurile furnizorilor de utilități. Dacă mie, care am o experiență de ceva ani în analize, mi-a luat ceva timp să mă prind și să înțeleg, accesând o grămadă de siteuri ca să pricep toată informația, nu pot să-mi imaginez cum ar reuși dragii de ei să înțeleagă. Plus că, acum cu piața concurențială și la gaze și la energie electrică, se schimbă tarifele ca vremea, de la o zi la alta. Dacă va trebui să ajut, se va găsi calea să o fac.
***
Am urcat la table. Nu reține mama multe lucruri dar un lucru i s-a întipărit în memorie: știe că trebe să vin la table și mă așteaptă în fiecare zi. De cum deschid ușa, știe de ce am venit. Eu cred că factorul interes personal are un cuvânt de spus în această demență.
Pentru prima oară de când jucăm table, mi s-a părut că a zburat repede timpul. În continuare, nu sunt confortabilă cu aceste 2 ore pe care le consum zilnic cu ceva ce nu mă face să simt că trăiesc dar trebe să le văd ca o monedă de schimb, plătesc cu ele prezența mamei în ea cât mai mult timp de acum încolo.
***
Sunt obosită. Din nou. Mi se închid ochii dar parcă aș mai vrea și eu timp pentru mine. Să mai stau cu domnul meu. Să mai fac și eu o meditație. Sau să văd un film. Mă amân din nou. Totul vine la tine la momentul potrivit.
***
Înainte să dau drumul la difuzorul cu miros lavandă somniferă, rememorez recunoștințele zilei:
- Umorului meu, care m-a scos de nenumărate ori din ghearele neputinței și disperării!
- Viselor cu ochii deschiși și visărilor cu ochii închiși!
- Papilelor mele gustative care s-au resetat de când sunt vegană și mă gratulează cu explozii de gust!