Ziua 56
Am dormit buștean! Nici nu știu când m-am strecurat pe tărâmul viselor că totul a fost așa de lin. Pesemne că și difuzorul cu uleiuri o fi avut vreo contribuție, cert este că mi-ar plăcea să trec în somn așa în fiecare seară.
***
M-am trezit din nou în liniștea albă faină, afară încă ninge cu fulgi mari și pufoși iar eu merg pe vârful degetelor să nu deranjez magia asta care se încăpățânează să curgă din ceruri. Parcă vrea ea să spele ororile de pe pământ.
Îmi iau timp sau îmi dau timp, mai bine zis, să fac ritualul dimineții încet și în tihnă, chiar dacă mama e trează deja. Las apa caldă să mă hrănească, curețe, vindece, spele și îi mulțumesc. Acum știu că apa are memorie și dacă pot să o folosesc pe ea să transporte câte-un bob de iubire în toate celulele mele, de ce n-aș face-o? E gratis!
Vorbesc cu Spikylina care mi se freacă de picioare și se uită cu ochi mici la mine, fac ceaiul de mușețele, spăl și curăț fructe și pornesc smoothieurile. Lasă afinele astea o zeamă de o culoare superbă! E o culoare pe care mereu mi-o imaginez în niște saloane franțuzești somptuoase, cu aromă aristocrată, un purpuriu plin de voluptate. Iar din purpuriul ăsta fantezist, când spăl punguța în care au fost, se diluează un albastru închis, un indigo intens care parcă scrie actul de final al filmului pe care-l văd eu. Lucruri simple!
***
La mama, toate sunt bune, le fac eu și mai bune, aerisesc și o scot la geam să vadă fulgii mari, o pun și pe Sassy pe pervaz și stăm la geam trei cucuiete, în pârg de zi, să ne bucurăm de căderea omătului! Alt lucru simplu! Nici n-am început bine ziua și am marcat la pușculița de bine de trei ori, toate free.
***
Mi-e sufletul pe ramura de sus, mi-e bine și aleg în timpul meu magic să nu mă uit pe social media, să nu văd nimic care să-mi încarce sau strice sau atingă starea asta bună ci mă uit la design. Interioare french country, fix așa cum am gândit, conceput și pus în practică a noastră căsuță, Ever After cottage. Cât de mult mi-a plăcut! Așa se simte când faci ce vrei și ce îți place. Și tare repede se scurge timpul.
Sunt ca un cintezoi azi pentru că am decis să mă avânt într-o vizită rapidă așa că îi duc mamei micul dejun sus și o rog să stea cuminte, că vin cât pot eu de repede. "Da, puiule, sunt cea mai cuminte!" mă linișteste ea iar eu îi sunt recunoscătoare Universului că azi, de ziua ei, e ea.
Ce face o mamă de 8 martie? Își vede puii!
Mi-am pus de ieri în minte să mă duc, surpriză, la copila mea să o văd, să o răsfăț nițel și să-mi văd și cealaltă puiuță, pe care nu am mai văzut-o de aproape 2 luni, bulldogița noastră Maya. Doamne, câte bucurie pe amândouă! M-a recunoscut și m-a umplut de bucurie, iubire și bale! Mi-a fost atât de dor de ea, de mirosul ei, de personalitatea ei efervescentă, de tot de înseamnă ea! Am crescut-o de la 2 luni și am fost cu și lângă ea zi de zi. Nu mi-am ostoit dorul, de cum am plecat de la ele, am plâns tot drumul dar e iubită acolo unde e și asta e tot ce contează! Da, face prostii, da, strică, roade, rupe, sparge dar e și un munte de iubire necondiționată.
***
Ieșirea asta m-a costat timp și trebe să apăs pedala și să dau din mâini să recuperez. De pe drum, i-am luat mamei o orhidee, am înhățat și 2 caserole de pleurotus, m-am oprit și la farmacie că i s-au terminat pastilele, intru și la Mega Image că doar aici găsesc rezerve pentru rolele de curățat părul de pisică și ajung, cu capul bubuind de durere, acasă.
Dar nu am timp să mă drăgălesc cu durerea că trebe să pregătesc masa: bag ciupercile la cuptor, fac și mămăliga, numai bine le termin la țanc, că mamei i se făcuse foame. (!) Foarte bine, ne-am pus toți trei la masă, am sporovăit mai mult eu, deși mă dureau și ochii când îi mișcam dar azi nu e permisă nicio durere. Înăuntrul zilei de azi vreau să primesc doar chestii faine!
***
Am încercat să dorm după prânz dar nu mi-a ieșit de loc. Am mai spălat o mașină de rufe, am mai făcut niște administrative și nici nu știu cum, s-a făcut de table.
***
Am văzut că mama doarme dar știu că de fapt doar picotește, în așteptarea mea. Sau așa cred eu.
Iar mă lovesc de faptul că nu știu cât din ceea ce cred eu e și adevărat. Asta e cea mai aiurea chestie dintre toate: că mintea, care este o bază de date strânse din experiențe trăite, cu noimă, nu poate să îți servească decât niște răspunsuri cu noimă. Dar când situațiile care se întâmplă nu mai merg pe șina normalului, când la fiecare nouă zi normalul deraiază, mintea se contrează, caută, nu găsește și-ți dă cu virgulă.
Azi la prânz, mie mi s-au părut ciupercile extraordinar de bune, cu puțin usturoi, cu zeama lor cât să nu fie uscate, cu mămăliga aia caldă, a fost un curcubeu pe cerul gurii. Oricine a gătit o dată în viața lui măcar și a fost super încântat de rezultat, știe că un feedback te unge pe suflet. Azi mă așteptam să zică și ea ceva. Nimic! Blank! Că-i dau urzici sau că-i dau ceva gourmet, e egal cu zero. Iar mintea mea nu înțelege.
Cel mai greu de dus mi se pare că nu știu niciodată nimic. Din același tutorial "Demența", asta este secvența ce cuprinde pierderea controlului.
La om, controlul e în natura firii lui. Deși nu controlează nimic, are impresia puerilă că deține controlul dar ia uite cum vine pandemia, războiul, demența și-ți fură preșul de sub picioare. Mai mult decât asta, omul a dezvoltat în decursul timpului o impertinență nesimțită încât a decis că poate să extindă controlul nu numai asupra situațiilor ci și asupra oamenilor din jur. D-aia sunt atât de multe conflicte, la nivel macro dar și micro. Și cine aruncă cu piatra dar nu-și vede bârna din ochi, e la fel cu cel în care aruncă piatra. Eu, de exemplu, am fost dezamăgită la început când mi-au dispărut oamenii din jur. Sau tristă. EU voiam să mă caute, să mă ajute, voiam să dețin controlul asupra timpului și voinței lor. Am învățat, hard way, că țeapă, nu e așa, nu dețin niciun control și cel mai fain din toate este că am priceput că "vina" e la mine în curte, EU am așteptări, nu ei nu le livrează. Dar omul cât trăiește învață! Din nou și din nou, că mai e și lovit de amnezie!
***
După table, i-am oferit mamei un răsfăț regal: baie în cadă, spumuită în miros de lavandă, bergamotă și lămâie, masaj cu uleiuri, curățat tălpile aspre cu piatra ponce și unse cu ulei de cocos și de arbore de ceai, tratament unghii picioare cu amestec de uleiuri esențiale, făcut unghii mâini cu ojă roșie. E curată din cap până-n picioare, uleiată, miroase demențial și ea și la ea în cameră, îi e bine, îmi e bine, ea se simte iubită, eu simt că iubesc, ne împlinim una pe alta în simțiri și e minunat! Știu că a simțit binele și fizic și emoțional. Nu știu de unde știu dar simt. Pentru că, în iureșul ăsta al demenței, am uitat că omul transmite (și) prin energie. Iar energia ei mi-a transmis bucurie și recunoștință. M-aș aventura un pic să zic că parcă și ochii ei îmi trimit raze de bine dar nu sunt sigură…
***
Anyway, azi a fost o zi de dăruit către alții dar am primit tot eu, la greu. Că așa funcționează Universul, oglindește dăruitul și-l multiplică. Cu condiția să-l faci din inimă și fără o agendă ascunsă.
O zi frumoasă, la sfărșitul căreia sunt recunoscătoare:
- Faptului că sunt în viață!
- Bucuriei că sunt și mamă și fiică!
- Stării ăsteia de bine care vrea să mi se cuibărească în zile!