Ziua 299
Încep să mă obișnuiesc cu nopțile scurte, cu plecările astea "nesimțitoare" prin alte zone, nu așa a vacanță, ci mai degrabă a city-break-uri. Se zice că oricum, cu cât înaintezi în vârstă, dormi din ce în ce mai puțin, dar mie nu mi-a definit nimeni clar ce înseamnă "mai în vârstă", eu credeam că n-am ajuns la pragul ăla. În fine, cred că mi se ajustează și corpul la nopți mici, dar asta nu înseamnă că nu-mi dă ghionturi mari. El, dragul de el, nu poate decât să acomodeze forțat ce-i bag pe gât, și la propriu și la figurat, dar, din când în când, îmi scuipă înapoi nemulțumirile împachetate în formă de dureri.
Sunt încă un strop adormită, un strop confuză și un strop nemulțumită, dar astea nu mă opresc de la așezarea în mine și lansarea de gânduri-cuvinte-energii-mulțumire, chiar și pentru nopțile astea care parcă nu-s. Dacă am înțeles ceva extrem de clar este că întotdeauna există o explicație, întotdeauna există un motiv cu sens, pe care nu-l văd, dar o să-l văd, fie în episodul următor, fie în sezonul următor. Dacă nu m-aș grăbi, duduită cum mi-s, să mă aolesc și aș avea răbdarea desfacerii motivului, toate s-ar așeza cum trebe.
***
Mr. H doarme profund, o simt pe Spikylina că mi-a mirosit trezirea, dar e molatică și parcă nu s-ar sinchisi încă de-o coborâre și, în tabloul ăsta care-mi încălzește inima, nici eu nu mă pornesc spre verticală. Mai stau așa, în beznă aproape totală, suntem trei suflete, adunate "întâmplător" de viață într-o viață comună, dar ce amestecătură interesantă, ce melanj de vibrații, de energii, de personalități, de complementaritate. Nu e că n-am fi, fiecare în parte, complet, e că acolo unde are unul minusuri momentane, vine altul cu plusurile pe zona aia și învățăm unul de la altul, inclusiv noi amândoi de la un pui de tomberoneză roială.
***
Mă duce gândul departe de dormitorul nostru, nici nu m-am trezit total la noua zi, și se înlănțuie gândurile unul de altul cu o repeziciune că-n câteva minute am plecat de la noi trei și-am ajuns pe o plajă, din Maldive. Am luat-o înapoi, pe firul ideilor, să văd cum s-au legat ele între ele și-mi iau semnul de exclamație din ăst mic moment: mereu există o logică de înșiruire a gândurilor, dar asta nu înseamnă că trebe să-mi plec din prezent atât de mult și atât de intens și atât de nesupravegheat. Eu sunt de fapt încă în pat, în dormitorul nostru, în noapte spre zi, nu în apă, nu în briză, nu în hamac ascultând susur de valuri.
Așa fac în fiecare zi, mă sui călare pe-un gând într-o clipă de neprezență și mă trezesc, minute bune mai târziu, că zbor pe-un altul, la ani-lumină distanță de primul. Asta mi se pare cea mai grea practică pe care trebe s-o facă ființa umană: să stea în acum. Chiar dacă înțeleg atât de bine ce zice Eckhardt Tolle că doar prezentul există, trecutul și viitorul sunt himere, nu pot exista în același timp cu acum, zilele mele sunt constant călătorii cu aromă de dor în trecut sau cu miros de fantezie în viitor. Iar baleierea asta nu e viață, e un somn cu ochii fizici deschiși, pentru că într-adevăr doar în acum poți să faci acțiuni, doar în acum poți să experimentezi. Multe minute, ore, din zilele mele, eu nu-mi sunt în minutele, zilele mele.
***
Mi-am adunat părerile care se umflă-n mine așa de devreme și mă preling încetișor jos din pat, să nu trezesc nici un uman, nici o patrupedă. Aiurea, asta mică e argintul viu, e-un arc ce așteaptă să sară și, după aruncatu-i caracteristic pe parchet, îi aud lăbuțele cum se grăbesc spre parter.
Da, simt destul de repede revolta corpului care ar vrea mai multă odihnă, în durerea de cap ce mi se așează pe tâmple ca niște belciuge de fier care atârnă greu și trag gravitațional în jos. După două guri de apă simplă, înflorește și durerea strânsă-n cap de piept și nu mai pot înghiți nimic. Ok, ai dreptate, nu vrei nimic, te las în pace, îmi văd mai departe de făcutul smoothieului și ceaiului și-i promit că mă așez, spre relaxare, pe canapea și fie ațipesc, de mi s-or mai lipi genele, fie mă bucur de ceva de văzut.
Nu mai adormi, știam că-i balivernă, dar îmi savurez timpul ăsta al meu așa cum îmi place mie: pe olx, printre vechituri și comori, un strop și pe catawiki, o țâră și pe youtube pe la "prietenii" mei castelani și reușesc să mai potolesc din intensitatea durerilor. Liniștea asta cu aromă de duminică îmi face bine dar, cu toate că încerc să-l păcălesc, corpul nu-mi acceptă nici smoothieul. Ok, de ăsta chiar îmi pare rău, dar nu mă forțez ca să nu nasc un scandal în mine.
***
În aproape dolce far nientele ăsta, mi-aduc aminte că ieri n-am ieșit să scot cash, dar trebe s-o fac acum, de dimineață, până în ora 10 când vine psiholoaga pentru evaluare. Facem contract, vine cu chitanță, trebe să-i plătesc doctoriței serviciul.
Ăsta a fost moment după care corpul meu s-a revoltat dramatic și nu m-a mai iertat toată ziua. Încă de la volan, în drum spre bancomat, am simțit ca o stare de sfârșeală, am avut, la propriu, visceral, o senzație că mă scurg spre podeaua mașinii și am deschis larg geamul de la mașină, să intre aerul rece și să-mi dea un șoc, care să contracareze într-un fel avalanșa asta caldă din interior.
Mă întorc acasă cocoșată de stările care mă abundă și, un pic panicată, mă așez în living cu o mare întrebare în mine: cum o scot la capăt azi?! Tot ce vreau e să stau în patul de la noi din dormitor, cu un prosopel cald pe frunte, cu altul fierbinte pe stern, cu unul lung pe piciorul stâng care-mi zvâcnește și el dureros de la șold spre talpă, ce să mai, tot ce vreau e să mă înfășor toată într-un mare prosop fierbinte, să nu mai am contact cu realitatea din afara prosopului, să stau acolo mică și răsfățată de căldură și protejată de făcut, făcut, făcut.
***
În loc de asta, urc înceată și încetișor să-i dau euthyroxul, cu gesturi infinitezimale îi pregătesc micul dejun și apoi o aduc și pe ea la masă. Îi spun din nou că va veni o doctoriță să-i facă un consult, așa general, o evaluare, tot ca birocrație, tot pentru dosar. Eu nu pot să-i spun mamei că are demență, așa că înghesui toate analizele pe care le facem sub acoperișul "dosarului", deși ea mereu mă întreabă care dosar. Accept să răspund de mii de ori la aceeași întrebare decât să-i spun, verde-n față, că are Alzheimer. Asta nu pot și sunt convinsă că n-o să pot niciodată.
Probabil că a durat ceva mai mult să strâng după micul ei dejun, că ea a ajuns sus și a apucat să se dea cu parfum la subraț. Asta a fost lovitura de grație pentru ficatul meu și nu pot decât să mă bucur c-am practicat, în timp, exerciții de respirație, că acum ele mi-au permis să ajung cu voma până în baia noastră.
Giiiz! Are trei sprayuri antiperspirante, toate la îndemână, să le vadă, iar ea își toarnă parfum ca și cum se spală cu el.
Spălată cu apă rece la gheața pe față, recunosc că corpul meu refuză să se întoarcă în camera aia, unde n-am apucat să deschid geamuri și unde duhnește a toate mirosurile.
Telefonul doctoriței mă decide, că n-am ce face, mă îmbărbătez și intru, aproape că-mi vine să mă videz, numa' să nu mai prind în nări izurile. N-am reușit, a fost greu, am făcut curat, a fost greu, am văzut-o cum stă în vârf de pat, cu nasul în tabletă, fără nicio apăsare, a fost tare greu.
***
Speranța mea că, în ora cât durează evaluarea, poate apuc să mă repun pe picioare, s-a destrămat rapid când psiholoaga mi-a cerut să stau și eu pe timpul evaluării, să confirm, infirm, corectez relatările mamei.
Măi, când e să fie rău, poate să fie și mai rău. Nu e suficient că mi-e rău fizic, stau cu ele și mă îngrozesc și mi-e milă și mi se strânge sufletul și e tare greu emoțional să o văd și să o aud pe mama așa: pentru ea anul s-a oprit la 2001, în mintea ei, eu am 60 și ceva de ani, de când a rămas singură, adică de tânără, mereu a avut frica că cineva va veni peste ea, s-a operat de cancer când era în liceu, a făcut un talmeș-balmeș din toată viața ei, iar eu sunt oripilată și aș vrea să fug de acolo.
Nu-și găsește cuvintele, când doctora o pune să deseneze un ceas, la ea cadranul începe cu 1 și se termină cu 14, nu știe să numească animale decât pisică și câine, are pauze mari în exprimare, sincope de logică în fraze sau lipsă de cuvinte în interiorul frazelor, că nu înțelegi aproape nimic. Iar eu stau acolo, să infirm, confirm, corectez.
Ce trăiesc acum este ORIBIL.
În toată agonia asta a mea, îi mulțumesc Vieții că mama e senină, nu realizează neregulile, nu o dor, iar asta este pentru mine cea mai mare ușurare pe care puteam s-o primesc acum. Ce nu știi, nu te doare iar asta e priceless în acest moment.
***
Ca și cum nu e de ajuns, mai stau cu psiholoaga încă o juma' de oră, să corecteze și să înțeleagă realitatea așa cum e, nu așa cum o vede mama, și mă întreabă cum mi-e mie în toată experiența asta. Îi spun și ei ce-i spun și blogului ăsta, că mi-e greu, că mi-e neliber, că mi-e revoltă, că mi-e neiubire, că uneori mi-e cu fugă. Dar ea știe. Știe că am un drum greu de parcurs, de iertare, de acceptare, de iubire, față de mine în primul rând și față de ea apoi. Yep, știam și eu asta. Dar, chiar și așa, știința asta nu m-a făcut mai deșteaptă, nu mi-a și dat soluțiile.
***
Dau drumul la aparatul cu aburi și arunc legume în el, n-am mai mâncat de ieri de pe la 13, îmi ghiorăie stomacul de foame, cu toate revoltele la stimulii exteriori, adevărul lui este că îi e foame. 45 de minute mai târziu, mănânc și apoi regret, dar e tardiv: durerea de stomac a atins apogeul. La fel și eu. Deși n-am putere, sunt un urlet continuu, din rărunchi, mut, atotcuprinzător, puternic, vindecător.
Tot ce mai fac este să-i pun prânzul, să încerc să-i răspund fără să mă sugrume lacrimile la întrebările egotice: ce a zis doctorița despre mine? A fost încântată? Da, mamă, a fost, dar tu știi că scopul acestei evaluări e doar birocrația…
Îmi doresc din tot sufletul meu de copil răvășit, să nu mă mai întâlnesc cu o zi ca asta în toată viața mea.