Ziua 300
De ceva timp, destul de multișor, nopțile mele devin mini-nopți, mă trezesc pe la 3 și până mă dau jos din pat, pe la 5.30 sau 6, e doar o țopăială și-o amorțeală și-o ațipeală printre durere de cap intensă, gânduri, lipsă de somn sau de chef. Nu știu care-i motivul care-mi retează așa de dramatic noaptea dar știu că am intrat într-o buclă nasoală din care încep să mă simt ciufulită tare, la capitolul sănătate.
Îmi spun, parcă și mecanic dar și cu o umbră de căldură, ritualul mulțumirilor, fix așa cum le-am învățat pe de rost, încerc să le bifez pe toate din lista pe care o am în memorie, nu mai adaug, nu mai șterg, poate mai uit câte una dar, pentru că nu se vrea lăsată în urmă, vine și ea la strigarea către Univers într-un final. Sunt iar în jocul de-a prefăcutelea, nu pentru că nu aș aprecia ce am, ci pentru că, din motive încă neluminate acum de mintea mea, sunt anesteziată de împrejurul meu. Încerc să-mi fac spațiu singură, să mă îngrămădesc în spațiul ăsta pe care mi-l fac cu toate ale mele, pe care să le las să se desfacă aici, neștiute și nejudecate de alții, doar la umbra gândurilor mele și sub supravegherea blândă a inimii mele. Sunt prea ocupată să mă ogoiesc singură ca să am timp să mai văd ce e pe lângă.
***
Mr. H pleacă la birou și la kick boxing, așa că am în față o zi grea, în condițiile în care nu mă simt bine deloc. Mă ridic și o dată cu gestul ăsta natural, mă cuprind durerile alea nenaturale: capul e dureros, mi-l simt mare cât o baniță, iar stomacul a pornit starea aia de greață și de durere ca și cum mă roade ceva în capul pieptului. Yep, le-am luat din nou azi de unde le-am lăsat aseară. Și n-am făcut nici măcar un pas…
Pornesc cumincioară spre parter și-mi dau seama că-mi tremură picioarele. De câteva zile trag de mine să duc colica biliară pe care o am și, fără odihnă, n-am nicio șansă. Dar, stai, nici azi nu pot să mă odihnesc, nu e loc.
***
Încerc să-mi îndrept spatele care mă doare de la mersul ăsta aplecată pe care-l practic zilele astea, am senzația că stând așa, parcă pot să respir mai ușor, parcă nu mă sugrumă durerile astea cu toată forța lor.
Îmi beau apa și am senzația că am în gură apă coclită. Yuck! Îmi vine s-o scuip instant dar intenția nu se coordonează cu corpul și o înghit. Nu mai am lămâie, n-am fost în stare să mă duc să cumpăr, așa că nu pot altera gustul apei cu niciun artificiu. Mai iau o gură, poate mi s-a părut. Nope, tot coclită e și asta. Arunc apa, pun alta la încălzit, beau, se repetă senzația și gustul. Deci e de la mine, nu e de la apă. Pe mine, deși câteodată-mi vine imens, nu mă pot arunca, să iau alta. Trebe să mă suport și așa, la nivelul cel mai jos al ființei mele, ca să mă pot bucura cândva, sper eu, și de niveluri mai înalte, tot ale mele. Îmi termin apa de băut, simplă ea și coclită eu, cu durerea asta ca o minge de foc în cap de piept și cu capul greu și gri.
Am niște nucă înmuiată, o pun și pe ea peste smoothieul meu drag, singura mea gură de bun al dimineții și mă așez în living. În așteptare. Să-mi treacă durerile, să-mi treacă timpul.
***
Orice picătură de timp liber pe care-l am mi-o infuzez cu frumos, am eu impresia că așa cresc încet, dar sigur, bucăți care să echilibreze urâtul pe care-l percep acum în viața mea. Că e design interior, că sunt castele, că sunt povești de umanitate, că sunt oameni frumoși, mă umplu cu toate astea cât de des pot, dar grosul mi-l iau dimineața. Dimineața asta, feed-ul meu de Youtube mi-a servit Chateau dyi și mi-a plăcut la nebunie.
***
Azi avem dispensă de la mic dejun pentru că mergem să facem Computerul Tomograf torace-abdomen-pelvis, acronimat CT TAP, la 11, și cică ar fi bine să n-aibă stomacul aglomerat. Urc să-i dau lui Sassy să pape dar mama vrea să coboare să mănânce. Astea sunt momente în care trebe să-mi aduc rapid aminte sfatul doctorilor, care n-au avut, în propria lor familie, cazuri de demență: poartă-te cu ea ca cu un copil. O iau pe la Harghita, îi aduc aminte că am început să facem niște analize, c-ar fi păcat să le întrerupem dacă tot le-am început, vorbesc vrute și nevrute, dar calm și cu logică, poate reușesc să întâlnesc în partea ailaltă, la ea, calm și logică. Se lasă să alunece înapoi în pat, își ia prietena tabletă și-mi închide ușa dialogului în nas. Nu cred că e supărată, cred că a înțeles ce i-am spus, doar că modul în care se manifestă începe să pară grosolan. Nu e. Atâta mai poate.
***
N-apuc să mă mai învârt mult prin casă, să mai strâng una, să mai fac alta că gata, s-a făcut timpul să pregătim plecarea. Urc la ea și îi spun că poate să se îmbrace, că și eu mă duc să fac la fel. La mine echipatul pentru ieșire are loc în 2 minute, am o dexteritate și o lejeritate care ar face-o să se îngrozească pe Biannca de acum 10 ani. Să am haine curate, să fie lejere și asta e tot. As simple as that.
Cu toată viteza mea, în interiorul celor 2 minute, aud ușa de la mama și văd că vrea să iasă din cameră. N-are cum să-mi doboare recordul la îmbrăcat, deci e clar altceva. Mama vrea să se ducă în dressing, să-și caute haine, că ea nu are cu ce să se îmbrace. Ca pe un copil, o întorc în cameră și îi arăt comoda cu trei sertare mari, în care are de la șosete, dresuri și desuuri, până la blugi, pulovere, bluze groase. Iau notă de uimirea de pe fața ei, semn că nu mai știa că acolo-și ține hainele, îi scot haine, i le las pe pat și o anunț că o aștept jos. Deși mi-ar fi cel mai simplu să o îmbrac eu, vreau să-i forțez mintea și corpul să nu uite acțiunile și să facă acțiunile.
Colica biliară începe să mă încolțească dar n-am timp.
***
O oră să bea apa și substanța de contrast. Încă 30 de minute în interior. Alte 30 de minute trebe să așteptăm pe coridor, cu branula în brațul ei, să vedem dacă are simptome ciudate. De la atâtea lichide, era evident că va avea nevoie la baie așa că mergem o dată, de două ori, de trei, cu aceeași întrebare pe buze după primul mers la budă: auzi, dar ăștia n-au wc aici? Ba da, mamă, taman ce-am fost.
***
Dacă tot am prins-o în afara casei, nu mă întorc acasă, ci decid să mergem la Carrefour. Aș vrea s-o tund, aș vrea să merg cu ea la "împinge tava", să văd la ce-i sclipesc ochii și pofta de mâncare, s-o inspir în vreun fel, s-o mai aerisesc, să mai vadă și altceva decât tableta, tv-ul și camera.
Dacă acum 10 luni, când am intrat cu ea în mall, era extaziată și încântată de mărime, de magazine, de zona de restaurante, acum mă strânge de braț tare, aproape că am senzația că o târăsc după mine, își alege rapid ce vrea de mâncare și vrea la ea acasă. Ce tuns, ce plimbare, ce stat la restaurant…Mă uit la mâna ei mică cu care mă strânge de braț și văd că i s-a albit de la strânsoare. Îmi dau seama că-i fac rău, grăbesc lucrurile și o aduc acasă, unde se relaxează.
Îi dau să mănânce, iar eu pregătesc copiile din dosarul ei medical, pe care am uitat să-l iau cu mine când ne-am dus la CT și pe care trebe să le duc la clinică, azi, până în ora 6. E deja 3 jumate.
***
Cu picioarele tremurânde, cu stomacul în gât și capul bubuind, mă așez resemnată pe scaun, să aștept fie asistenta, fie doctorul, să-mi ia copiile. Timpul trece îngrozitor de greu, am atenția și pe ușa din față care nu se mai deschide odată, și pe camera de supraveghere, pe coridor sunt mămici cu copii mici la control, copii care plâng, plânset care mă zgârie pe toată ființa mea cotropită de colica biliară.
O oră. Atât am stat să las niște nenorocite de hârtii.
***
Restul orelor mi le-a înghițit hâda asta de colică, care vrea și ea un pic mai multă odihnă, și în trup dar mai ales în minte.
Într-o zi.
P.S. 300 de zile. Mă felicit că, deși m-am mai poticnit, nu m-am lăsat.
P.P.S au trecut 300 de zile din viața mea!