Ziua 298
Toată noaptea mi-a fost o perpeleală, pe fundalul unei de dureri care a stat neclintită în capul meu tot timpul, și de unde am pipăit-o, în strângeri mai acute, la fiecare trezire și întoarcere de pe o parte pe alta. Înțelegerea că iubirea nu poate conviețui acolo unde e critică, a trecut prin niște straturi de suprafață ale mele și a zdruncinat ceva convingeri, a generat niște cutremure în piramida de păreri pe care le aveam eu în mine și le strângeam și apăram cu ardoare împotriva oricăror dezmințiri sau negări ce-mi veneau din exterior. Am înțeles că puterea de copil care-și iubește nedisimulat și total mama s-a transformat, fără să mă prind când, într-o dorință de răzbunare, egală ca putere. Am înțeles că nu sunt dispusă să fac efortul să iert. Am înțeles c-o critic și deci n-o iubesc. Am înțeles că e o așa încrâncenare în mine în ceea ce-o privește pe mama, că nici nu știu de unde să încep descâlceala. Și deasupra tuturor acestor înțelesuri, mă iau singură peste picior și mă întreb: dar cine te crezi tu?
***
Cred că groaza de a mă privi prin lentila asta proaspăt pătrunsă în sens, că nu-i iubire unde judeci, așa m-a impactat, de mi-a dat noaptea peste cap. Mi-aduc aminte cum Gangaji, primul meu mentor, spunea că ajungi să descoperi lucruri despre tine care te umplu de oroare și cum eu nu puteam pricepe, sub nicio formă, ce poate să fie atât de îngrozitor în tine încât să te oripileze?! Iaca c-am aflat!
Mi se pare îngrozitor să fii goală de iubire. Mi se pare îngrozitor să simți că nu poți să pui acolo, în goliciunea aia, nicio picătură de iubire pentru că nu știi cum. Dar cel mai îngrozitor mi se pare că, deși totul se învață, se descoperă, sigur există o cale să readuc înapoi ce-am împins cu o forță imensă, nu mai am parteneră cu care să cresc puiul ăsta de iubire. Iar asta face și mai greu procesul.
Acum îmi explic și de ce nu reușesc să ies din mocirla situației. Nu pentru că nu o iert, nu pentru că sufăr, nu pentru că m-a trădat, ci pentru că n-am iubire, asta e rădăcina tuturor neputințelor mele față de ea.
Sunt pur și simplu perplexată de această descoperire și o să-mi ia ceva timp s-o rumeg, s-o integrez și, deși e o grozăvie, eu mă bucur că am putut să ajung cu lupa până la ascunzișul în care sălășluia. E ca la Alcoolicii Anonimi, până nu conștientizezi că ai o problemă, nu te poți ocupa de rezolvarea ei. Acum am văzut-o, într-un fel sau altul se va desface către un deznodământ.
Cu durere de cap, cu lătrat de câini, cu sforăit de Mr. H răcit, cu zoomie de Spiky, n-am nicio șansă în dimineața asta de sâmbătă să mă culc la loc, să mă prefac că n-am înțeles nimic, să merg înainte înverșunată ca Agripina, ignorând lucrurile care mă împiedică, așa că mă ridic obosită cu totul, și de neodihnă și de dureri și de goluri, și mă preling spre parter.
***
Îmi sunt bun observator în continuare, cu cât practic mai mult atenția, cu atât mi se așează ca o a doua piele, iar acum, în bucătărie, în liniște, simt cum încep să mă atace, ca hienele, nivele de conștiință mai densă: mă simt rușinată, mă înghite o vină mare, am o revoltă și pe mine dar și pe mama, caut responsabilitatea în afara mea, ba sunt apatică și resemnată, ba mi-e frică că am ratat complet această relație, care e cea mai importantă dintre toate. Și nu pentru că, vai, e totuși mama mea, conform convențiilor lumești, ci pentru că, dincolo de corpul și personalitatea și firea și tot ce-a strâns mama în ea, în drumul ei pe pământ, este totuși portalul prin care eu am intrat în lumea asta, este primordial un suflet, care da, are un corp, o personalitate, o fire. M-am împiedicat atât de tare în scoarța asta de deasupra ei, încât nu am mai văzut ființa din ea iar acum am intrat într-un cerc vicios de dramă pe care nu-l pot sparge cu iubire.
N-am înțeles nimic nici din apă, nici din smoothie, nici din cafea. Sunt praf.
***
O aduc pe mama la micul dejun și nici nu mă pot uita la ea. În lumina ultimelor noutăți din sufletul meu, parcă mi-e teamă că dacă se uită la mine și eu în ochii ei, vede ce tocmai am aflat eu, asta dacă nu cumva ea o fi știind de mai demult. Și fix ca omul ce se simte cu musca pe căciulă, am așa o disponibilitate pentru ea în dimineața, că aproape mă enervez eu pe mine de ipocrizia ce-mi vine-n carne și gesturi. Alo, ce faci?! Nu mai spoi o realitate care nu-ți convine!
Adevărul este că nu știu ce să fac cu ce-am aflat. Nu știu cum să mă port, nu știu cum să-i fac spațiu în mine. Sau, mai corect spus, nu știu cum să-i reduc spațiul din mine pe care-l ocupă deja.
***
Mai sunt două săptămâni până la ziua mea și de azi încep strângerea de fonduri pentru Sett, puiul de French Bulldog pe care-l paște paralizia. Îmi adun gândurile și mă focusez doar pe el, doar pe problema lui, să pot transmite în cuvinte ce mi-a transmis el, fără cuvinte. Habar n-am de unde am eu hotărârea asta de a ajuta niște oameni pe care nu-i cunosc, un boț de viață patrupedă pe care nu l-am văzut în viața reală, dar știu că nimic nu e întâmplător, știu că-s doar un instrument atunci când niște forțe, mai presus de mine, "complotează" să se facă ceva într-un fel anume.
Pe măsură ce scriu, mă umplu luminos de o încredere extraordinară, de o convingere că voi strânge bani, că-l voi ajuta, care spulberă și nimicește orice gând ordinar ce-mi scuipă îndoială în suflet. Am terminat și am postat cu o vibrație care nu mai are legătură cu niciunul din nivelele de conștiință de mai devreme: vasul care am devenit în timp ce postam s-a umplut de curaj, de bucurie, de iubire. Iar asta a mai marcat o creștere de sămânță plantată de profa mea la cursul de acum doi ani: într-o zi, o ființă umană poate fi locuită și de nivel de vibrație joasă, și de nivel de vibrație înaltă. Mi-am fost propriul exemplu, am înțeles cu subiect și predicat cum e să te sufoci de densitate și de mâzgă dar și cum să te respiri a bucurie.
***
Cobor de pe meleaguri de visare în realitatea imediată și mai bifez câteva administrative, plus confirmare cu psiholoaga care va veni mâine, acasă, să-i facă mamei evaluările necesare.
Pregătesc prânzul mamei și am porniri lașe, generate de același sentiment de vină, de jenă: așa i-aș pune masa și aș pleca, să nu fiu nevoită să stau cu ea, dar îmi văd lașitatea și nu vreau s-o las să câștige.
"Norocul" îmi vine tot de la mama, lipsa ei de prezență sau de chef sau ambele mă scapă de la un dialog fals și superficial pe care mi-l croisem deja în cap.
***
Sunt consumată în interior și, pe fondul oboselii și nesomnului, începe să mă strângă și stomacul și capul. Aș mai avea un drum de făcut până la un bancomat, dar trebe să înțeleg semnalele pe care mi le dă corpul și să amân pentru mâine dimineață.
Ca să nu-mi deranjez stomacul și mai tare și să se ofuscheze brusc pe mine, îmi petrec după-amiaza în pat, dar în living, cu ochii la tv, țopăind între noutățile postate de cei la care am subscripții. Dacă nu m-aș simți rău fizic, dacă nu m-aș simți rău psihic, ar putea să fie o după-amiază plăcută.
Așa cum încep să învăț, nu mai forțez lucruri, nu mai grăbesc rezolvări, nu mai fabric scuze, nici pentru chestii de făcut, nici pentru stări de trăit. Nu mai am putere așa că las să consume ce e de consumat și încerc să am grijă să nu mă consum(e) și pe mine în proces.
***
O turlă a unui castel (!) mi-a dat așa o conștientizare faină, că aproape-mi vine să cred că-i semn de la Univers: mie, o fărâmiță de scânteie, mi s-a făcut onoarea să mă întrupez într-o lume în care să încerc și cald și rece, și d-aia și d-ailaltă, și bune și nebune și am acceptat și ales, atunci, când eram doar o fărâmiță de eter, să le sorb pe toate, să trec prin ele. Înseamnă că drumul nu trece decât pe aici, că oricâte ocolișuri sau devieri aș face, din "greșeală", de fapt traseul e tot ăla, toate devierile în ciulini sunt comori, dacă ai ochi deschiși să le vezi.