Ziua 297
Probabil că mi s-a umplut cupa somnului îndeajuns și pe la 4 și un pic a dat pe dinafară, că m-am trezit dintr-odată, fără zgomote, fără coșmaruri, fără nicio nadă exterioară care să-mi pescuiască, nesimțit de curioasă, prin interior. M-am desfăcut moale la o nouă zi, deși până la zi mai am ceva ore de parcurs. Dacă tot e prea dimineață, îmi îngădui timp și liniște și neprecipitare ca să-mi derulez ceremonialul de mulțumiri care-mi intră în pilot automat deja.
În întunericul ăsta de tăiat în felii, am simțit o mare căldură când mulțumeam pentru umanii care au mai rămas în viața mea. M-a cuprins o duioșie pentru fiecare în parte și o înțelegere a faptului că nimănui nu-i e ușor dar, cu toate astea sau mai ales din cauza lor, sunt hotărâți să rămână cu un umăr și în curtea mea, și o pătrundere a unui liant profund care mă leagă pe mine fix de ei și nu de alții și pe ei fix de mine. Ei sunt tribul meu, care chiar dacă nu-mi înțeleg cuvintele sau faptele sau revoltele, mă iau așa și nu mă despică ca pe firu-n patru. Și n-o fac dintr-o lene de "lasă că merge și așa", ci pentru că nu-și doresc să mă schimbe din respect pentru mine, pentru ei, pentru relația dintre noi. Chiar de s-au cernut de mă lua cu frisoane pe la inimă de la atâta cernut, uite c-au rămas ăia ce pot să mă ducă. Și și eu, la fel ca oricare altul, sunt greu de dus.
Deși pentru firile independente, nu e ușor de recunoscut, e al naibii de plăcut și de ușurător, de multe ori, să nu te simți singur. Nu să nu fii singur, că e o nuanță subtilă dar care face o diferență colosală.
***
Am împachetat blănoasa care s-a mulat caldă pe brațele mele și am coborât, lin, cu simțurile deschise la tot ce e în jur, spre bucătărie. Mi-e clar că mama doarme, nu se aude televizorul, e atât de devreme că nici lupițele nu-s treze, doar pe Spikylina o arde curiozitatea și vrea afară, cu orice preț și-n orice condiții de beznă, frig, umezeală.
Aprind lumina în bucătărie dar e prea aspră și brutală pentru ochii mei, așa c-o sting repede la loc. Ceasul electronic din bucătărie are suficientă lumină cât să văd pe ce pun mâna și oricum, la cât de încarnate sunt în mine gesturile matinale de încălzit apa, spălat fructe și făcut smoothie plus pus de ceai, aș putea să le fac și cu ochii închiși. Îmi place noul setup, așa, de semibeznă, aduce o notă de noutate în deja automatismele dimineții. Îmi alunec apa înăuntrul meu cu ochii pe fereastră, unde oricum nu văd nimic și asta-mi întoarce atenția acut asupra mea, doar a mea, fără impresii de afară. Am ceva poticneli cu apa și, în întunericul ăsta plin, parcă pot să pun degetul și pe o durere surdă de cap. Ca să nu mă ia cu panică, îmi mut atenția pe smoothie și plec cu el în camera tuturor dimineților mele, cea care mi-a fost martoră la timp magic sau timp plâns, livingul. Habar n-aveam eu, când frecam cu lama, rizurile din fiecare bucată de gresie umplute de chitul uscat de rosturi, neșters la timp de "meseriași", cât de importantă și câte va înghiți camera asta. Cu cât drag am crescut fiecare centimetru din casa asta și nu pot să nu văd că mi-l dă înapoi. Nu mai am niciun dubiu că materia impregnează și eliberează fix ce-i dai.
***
Mr. H pleacă la birou, recunosc că mi-a plăcut pandemia cu el acasă dar și eu voi avea treburi azi, în afara casei, cu mama, așa că nu o să am prea mult timp să mă prind de gol.
Nu-i dau mamei nicio pastilă pentru că mergem la recoltat sânge pentru uree și creatinină, fără de care nu poate avea loc un Computer Tomograf.
Am pregătit-o de ieri dar încep să nu mai am speranțe mai deloc, așa că urc și îi repet programul. Nu-i convine, nu are niciun chef să iasă din casă, dacă s-ar putea să meargă așa, în trening, ar fi ideal, că nu vrea să se schimbe sau, și mai bine, dacă pot eu să vorbesc cu cineva să vină să-i ia sângele de acasă de la noi, ar fi minunat. Cred că vorbește serios, doar că eu nu o mai iau în serios la cerințe d-astea, îi pregătesc hainele, o rog să meargă la wc înainte să coboare și mă duc să mă pregătesc și eu de plecare.
Din tot ce i-am zis, a reținut doar că trebe să se ducă la baie, și asta a și făcut, după care, ca o floare, s-a așezat din nou în pat, cu nasul în tabletă. Mă uit pe cameră și nu-mi vine să cred. Păi dacă la o amărâtă de recoltare de sânge trebe să trag de ea ca de un catâr, la câte am de făcut pentru dosarul ăsta, o să îmbătrânesc subit!
Mă reîntorc la ea, stau cu ea să se îmbrace, se duce din nou la baie și plecăm la clinică, fiecare cu vociferări nespuse pe vârf de limbă.
***
Nu-i place ieșitul din rutina ei, o sperie și o agită și pot să citesc asta cu ușurință în ochii ei negri ce devin, în astfel de momente, doar simple văgăuni întunecate, nu mai privesc spre nimeni și nimic.
Mă lipesc și de o asistentă, pentru B12 injectabil, dar ghinion de neșansă, n-are mașină, va trebui să mă duc, în fiecare zi s-o iau de acasă și s-o duc înapoi acasă. Asta e, la câte am, ce mai contează încă una? E doar pentru 10 zile.
***
Încă supărată că am târât-o la analize, își mănâncă micul dejun în tăcere și de abia așteaptă să urce la Sassy a ei. Profit de faptul că ieșirea a obosit-o, îmi lipesc camera de supraveghere de ochelari și fug să-i iau medicamentele, că trebe să încep să i le dau.
Ori medicii nu sunt conectați la piața medicamentelor, ori toată lumea s-a îmbolnăvit subit și-a cumpărat toate medicamentele existente, că iar nu găsesc tot ce mi-a dat doctorița în scrisoarea medicală. E adevărat că în zona foarte apropiată de casa mea nu-s decât trei farmacii, dar două sunt lanțuri mari iar farmacistele au căutat în toată rețeaua ca să-mi dea răspunsul ăla care mă blochează mereu: e produs deficitar. Mișto.
Am găsit două medicamente din listă și le-am luat. Ca o notă de subsol tristă, unul dintre ele făcut din deproteinizarea sângelui de vițel (!) și este adjuvant în tratarea demenței. Pe bune?! La mine e doar o înșiruire logică în cap care-mi dă cu virgulă: dacă la Computer Tomograful cranian al mamei, am văzut cu ochii mei pe ecran zonele mari și negre unde creierul s-a atrofiat, s-a uscat pur și simplu, medicamentul ăsta din sânge de vițel va zburda ca un sprinkler prin zonele astea și le va iriga și le va face funcționale?! Dacă e așa de simplu, de ce mai există bolnavi de demență în lume?! Și tot ca o notă de subsol, și mai tristă, care hrănește temelia raționamentului primar pentru care există industria pharma, acest medicament nu se compensează, costă aproape 200 de ron și nu acoperă o lună întreagă. Nu mă opun, fac totul ca mamei să-i fie bine, dar ceva nu cadrează cu logica mea. Și nici cu bunul simț.
***
Cred că m-am agitat pe de o parte, m-am enervat pe de alta, cert este c-am pornit jihadul răului, mă doare stomacul îngrozitor, acolo unde somatizez eu toate nedreptățile. M-am prins de asta dar, deși ar trebui doar să dau drumul la impresiile mele despre aceste nedreptăți, uite că nu reușesc, uite că mă încăpățănez să cred că am dreptate, iar dreptatea asta nu-mi dă ușurarea de care am nevoie, ca să pot să respir mai blând, ca să nu mai merg cocoșată de durere.
Mă așez chircită pe canapea, îmi pun ambele palme pe capul pieptului în încercarea de a tempera puțin apăsarea asta de-o tonă pe sternul meu și mă pornesc pe-un plâns. E un plâns neputiincios, unul din ăla în care aș vrea să împart, în vreun fel, toate astea de pe mine dar oricât mă uit, nu găsesc. Ăsta e blestemul "unicului" copil al familiei, în care familia e compusă doar din copil și mamă.
După ce mi-am scos amarul în lacrimi sărate, într-un moment de nerâșnire mentală, din mine a venit și valul salvator, de claritate, de care se pare că am nevoie să-mi amintesc, că am memorie scurtă, tradiție de familie: nu știi să numești ce e lumina dacă nu ai întuneric, nu știi să deosebești plăcerea dacă n-ai experimentat durerea, nu poți numi fericire starea aia sublimă de sus dacă n-o trăiești cândva p-aia nașpa de jos. Nu clișeul mi-a venit în mine, ci parcă a fost un răspuns trupesc, parcă am pipăit știutul ăsta cu tot corpul și el l-a confirmat integral.
Ideea e să nu mă pierd, în întuneric, prin disperare, până se va face lumină. Sau, dacă mă încordez o țâră, să-mi aprind singură lumina.
***
Prânzul ei mi-a trecut parcă la propriu prin toate oasele, nu pot să stau în picioare decât cocârjată, dintr-o tendință ciudată de a balansa în vreun fel marea durerea ce mi s-a concentrat în capul pieptului. Mă întreabă ce am, o dată, de două, de zece și fac eforturi să mă abțin și din a mă enerva, și din a-i vărsa ofurile care-mi adună otravă în corp. Ea n-are nicio vină. Îmi tot repet asta și, pe undeva o cred, pe undeva n-o cred. Mai mult, n-o cred, dar e ceva emoțional, mentalul îmi dă rapid peste percepție și-i pune căluș emoției: cu ce te ajută dacă n-o ierți?
Ca s-o parafrez pe Connie, unde e critică, nu e iubire. Întotdeauna.