Ziua 296
Aseară, m-am rugat scurt, dar intens, de ziua care mi se scurgea spre noapte, să facă într-un fel și să-și prelungească bunătatea care mi-a încălzit inima și hrănit nevoia de un strop de respiro, și peste ziua de azi, să-și lase cumva niște fire lungi de care să mă prind în prea dimineața asta, în creierii nopții, ce s-a "întâmplat" și ea cumincioară, în ton cu surata ei mai luminoasă.
Pentru o clipă mică, am avut o senzație în carne ca și cum totul e așa cum ar trebui să fie dar, la o cercetare mai atentă, carnea mea simțea un "așa trebe să fie" imaginat de mine, e visul ăla al meu care se va întâmpla cândva, nu simte realitatea aia care mă așteaptă, nemilos, în spatele ușii dormitorului nostru.
Împing analiza deoparte, și mă mufez mai acut la ceea ce vrea corpul meu să simtă, la o stare în care nu mă strânge nimic pe nicăieri, n-am nici griji, n-am nici vină, am doar o împăcare cu mine și cu restul dinafara mea. Îmi place starea asta, are aromă de libertate, de tumult trăibil în extaz, de umblat, de visat, de sorbit. Dintr-o laterală de minte, mă tot împunge gândul către mama, care deșiră cam întotdeauna după el toate neputințele ei, și toate neputințele mele la neputințele ei, și nervii aferenți, și vinile ce-mi calcă-n inimă neinvitate, dar mă fac că nu-l văd. E incredibil cât de mult ne facem rău singuri. De fapt, tot răul ni-l facem singuri.
Îmi derulez mulțumirile pe frânghia cu care m-am legat de Univers în dimineața asta, mi le întind să prindă ele aripi și să plece, să nu le țin doar pentru mine. Observ cum, deși aș putea ușor să mă simt golită după ce le dau drumul la toate, îmi pare că locul din care mă așez să le numesc e de fapt un izvor nesecat, am înțeles acum că nu există limită la a mulțumi, nu dintr-o ploconeală stupidă, cu o intenție machiavelică de recompensă din partea Universului, ci dintr-un știut infailibil că sunt miliarde de lucruri, situații, trăiri, gesturi, gânduri, fapte care-mi vin pe drum și care au deja daruri în ele. Doar că nu mă prind mereu că pe unele trebe să le desfac, că prin unele trebe să trec să ajung la celălalt capăt, că pe toți trebe să-i privesc c-un ochi curios și cu celălalt înțelegător, că orice-mi vine pe alee e pentru mine și pentru folosul meu.
Blănița caldă care stă la scărmănat sub palma mea calmă contribuie și ea la tabloul ăla de vis simțit carnal. Toarce nebunica asta așa de tare că se aude clar în toată camera și parcă totul începe să vibreze în acord cu ea. Mă ancorează și mai mult în prezent și mă bucură iubirea asta totală pe care i-o port.
***
Mă îmbracă o stare blajină și calmă, și nu-mi forțez nici mișcările, nici nu-mi grăbesc timpul, parcă am primit azi lotul câștigător și nu fug să încasez banii, ci mă obișnuiesc ușurel cu noutatea, nu mai fușteresc totul ca să ajung în living, ci parcă savurez așteptarea asta de până ajung pe colțar.
Mă delectez cu un episod de Design notes, care e un 2 în 1, pe lângă esteticul prezentat, doamna care îl locuiește este o prezență și-o plăcere de ascultat.
De ceva timp, de când mi s-au mai spălat ochii și-am dat la o parte și pojghița de pe minte care filtra aiurea, am devenit capabilă se sesizez când cineva e autentic și când cineva încearcă să pară așa. Autenticitatea are un magnetism invizibil, ești atras de ea natural, fără să vrei, iar spoiala de autenticitate miroase de la o poștă, cel puțin pentru mine. Îmi pare rău pentru cei care se strofoacă, se chinuie să pară ce nu sunt, pentru că știu cum îți trunchează sufletul de câte ori faci asta, știu cum se simte că și eu o (mai) fac. Diferența dintre mine, cea de acum, și mine, cea împăiată și îngrozită să nu scape vreun cuvânt, vreun gest sau vreo privire care să arate ce nealiniată sunt între ce cred, ce spun și ce fac, este că acum, după ce o fac, mă demasc imediat singură și râd pe seama situației. Nu râd de mine, că-s umană, râd de mecanismele și automatismele care mă conduc atunci când nu-s prezentă la esență.
Și-am mai învățat că într-adevăr nu-s copacă, că-s fluidă, că trebe să-mi dau voie să mă transform, nu să mă castrez după forma unei etichete că sunt așa sau sunt altfel: azi pot fi într-un fel, mâine în altul, dacă nu abdic de la valorile de bază, am voie să fiu oricine. Cine mă oprește?
***
Cutremurul m-a prins cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, pe care o deschid ca să conving coconetul să intre în casă. A fost un moment cu multă încărcătură, mai ales sonoră: lupițele vecinului urlau, Spiky părea confuză și avea urechile super lăsate pe spate, ca la o frică mare, nici nu voia să intre în casă, nici să stea pe terasă, casa, care-i din lemn, a scos așa ca un muget scurt și au început să zăngăne paharele. Atunci m-am prins și eu că s-ar putea să fie cutremur, dar candelabrul-felinar din bucătărie nici nu s-a clintit. M-am uitat la ceas, și în următoarele două secunde mi-a venit mesaj pe whatsapp. Era de la instalator, care mă întreba dacă-i prea devreme ora 8 să vină la montatul vasului de expansiune. M-a bușit râsul și-am înțeles că orice ar fi, lumea merge înainte, indiferent ce se întâmplă. O mare ușurare parcă mi s-a luat de pe umeri, unde țineam eu "toată lumea". Nu e nevoie, lumea n-are nevoie, pentru orice situație, există o soluție. Mereu.
***
Micul dejun al mamei s-a intercalat cu intervenția instalatorului, îndeajuns de mult încât să mă prind că la mama mai sunt reminiscențe de "buricul pământului" chiar și în demență și că ele se întrepătrund, Dumnezeu știe după ce legi, cu teama de oameni, cu fuga din calea lor.
Două situații antitetice: în prima, văd o mamă care mă întreabă cum arată (!), preocupată să dea bine în fața bărbatului instalator, ca în secunda următoare să-și înfigă nasul total doar în dumicați și să vrea să termine cât mai repede. Deși observ, deși dacă mama ar fi fost cu toate facultățile mintale intacte mi-aș fi permis să-i spun toate astea, îmi dau seama că aș agresa-o, în feluri pe care nici nu le bănuiesc ca adâncime, dacă aș face o glumă pe seama celor două trăiri ale ei. Mă întreb scurt de unde mi se trage modul de manifestare și îmi răspund, direct că din delicatețe, people pleaser-ul care am fost în fața mamei toată viața mea nu e în ecuația asta, acum.
***
Pleacă instalatorul iar eu urc să fac curat la mama, să primenesc totul, inclusiv pe ele, pe amândouă.
Am descoperit că Sassy nu nimerește mereu litiera și se prelinge de pe perete pe gresie, fix într-un colț de baie, unde se adună și începe să pută îngrozitor. Ca să-mi fie ușor, am lipit și acolo o folie, ca pe viitor doar să șterg rapid, să nu mai ajungă să se îmbibe în rosturile gresiei. Mi se pare fascinant cum animalul de companie împrumută sau are deja trăsături ale umanului lângă care-și duce zilele.
Tot din serialul "D-ale casei", pun și rufe la spălat și oale pe foc. O ciorbă dreasă cu lapte bătut, o tocăniță de ciuperci, ardei umpluți cu ciuperci, mărar și coriandru și 2 ore mai târziu, totul e terminat și sunt gata să-i pun prânzul.
***
O aduc la masă și pe drum îmi coc stratagema care s-o facă pe ea să mănânce și pe mine să nu mă aricesc: cum se așează la masă, încep să-i turui repede, ca s-o amețesc, cum la 16 trebe să fim la clinică, la consult. Nu înțelege de ce merge la doctor, eu profit de confuzia ei ca să-i zic să mănânce și-n timp ce ea alege doar zeama din ciorbă, să nu cumva să-i scape vreo felioară de morcov în lingură că-i rămâne-n gât, îi povestesc eu că trebe să facem dosar pentru însoțitor iar pentru dosarul ăsta trebe să începem de undeva. Azi e primul pas. Nu e foarte lămurită, dar e deja la tocănița cu mămăligă caldă, îi tot dau înainte că dosarul ăsta e birocrație, dar că așa trebe procedat, n-avem încotro. N-am mințit cu nimic.
***
La 16 e programarea, făcută acum o lună și un pic, dar e 17 și doctorița încă n-a venit. În ora asta, m-a întrebat, spre surprinderea doamnelor care mai erau în sală și care mă întrebau din priviri, de o sută de ori la ce oră îi începe programul doctoriței, de ce nu mai vine, dar de ce stăm noi la doctorița asta?! Fix ca un copil mic, nu are răbdare, vrea acasă la ea și cu cât se aglomerează mai mult, cu atât se chircește mai mult. Am fost la un pas să renunț, s-o iau de acolo și să spele ăștia cu dosarul lor de îngrijitor pe cap, dar mi-am adus aminte de costurile unui azil sau ale unei femei care să vină să mă ajute. Asta, în cazul fericit, în care aș găsi, așa că m-am înfipt mai bine în picioare și-n răbdare.
M-am ales cu un pomelnic de analize și de medicamente: trebe să-i fac un Computer Tomograf pelvis/stomac/torace cu substanță de constrast, s-o duc la un control și evaluare psihologică, la un control și evaluare psihiatrică, fiecare din astea soldate cu câte un referat de specialitate, să îi fac analize de sânge și urină, groaza mea cea mai mare, să găsesc o asistentă care să vină acasă 10 zile consecutiv pentru B12 injectabil, să iau medicamente noi. Parcă-mi pare rău că n-am plecat atunci când mi-a venit s-o fac.
La 18 seara sunt frântă, mă doare capul îngrozitor și mi-a amorțit mâna stângă.
***
Am început ziua blând și-o termin tare ciufulită.
Ca să-mi înmoaie o țâră indignarea morală ce mă căpăcește, primesc un telefon de la o femeie tare dragă mie, ce vrea să ne auzim. Cât bine mi-a făcut, cum m-a uns pe suflet conversația, cum m-a umplut uimirea că există oameni care se gândesc la mine și fac pasul ăla suplimentar, să și simt asta, un gest banal care poate lumina o seară și o prăpastie ce se cască în fața ta.
***
Ce bine se simte să nu te simți singur.