Ziua 295
Am spus-o, o spun și-o s-o mai spun, ca să mă fac eu atentă pe mine asupra a cât de, cel puțin interesantă, poate să fie viața asta pe care am îmbrăcat-o în experiența mea pe pământ. Noaptea mixtă pe care-am trăit-o nu este decât un exemplu extrem de grăitor în sensul ăsta: am avut si coșmaruri adânci și grele dar, ca o compensare imensă pentru sufletul meu cu aripi, am visat și că zbor. Călăream nori pufoși, și albi și roz și trăiam o stare de nedescris, ce nu are nici egal în realitatea asta terestră, dar nici oca de măsură exprimabilă pe înțelesul altcuiva decât al meu.
Am început să-mi trăiesc și visele tot abisal: când în iadul coșmarului, când în raiul zborului, e o plajă de trăire de-o larghețe inimaginabilă, fix la fel cum sunt și stările care se așează ca punctele în spațiul ăsta delimitat atât de clar. Mi-aduc aminte vivid, în negrul ăsta al dimineții care încă nu și-a trezit zorii să-i arunce pe cer, și frica și durerea pe care le-am trăit închipuit într-un vis plăsmuit de-o minte ce-a luat de bune doar presupuneri dar și superba senzație de plenitudine, de total, de o ușurime mai mare decât a unui fulg, de o întindere de conștiintă și conștiență dincolo de barierele setate de ființă umană complăcută în limite.
Nu cred că există, pe pământ, ceva mai frumos decât zborul. Iar zborul, în mine, așa cum l-am simțit eu, e un cumul de libertate, de infinit, de întindere și de cuprindere.
Prima recunoștință care mi-a țâșnit din inimă a fost către și pentru zbor. A surclasat-o chiar și p-aia de a mă fi trezit din nou la viață, la o nouă zi, pentru că plutirea asta a mea cred că e la limita dintre viață și neviață. Deși am dus și lupte cu situații monștri în somn, uite că proaspăt trezită, mă simt caldă, mă simt blândă, mă simt aici și, mai mult decât toate la un loc, aleg să cred că pot. Nici nu mai contează ce, nici nu mai contează cât.
***
Mr. H pleacă la birou, afară se naște o zi mișto, Spiky e deja eliberată în mirosurile și liniștea dimineții iar eu îmi sorb, cuminte, cu sâmbure de zbor încă în inimă, apa caldă cu juma' de lămâie.
Prin ferestre invadează casa rozul ăsta atât de frumos al naturii și aproape că am gust de acadele în mine. Stau cumincioară, fără sunete și mă las scăldată de lumina asta care începe să îmbrace cerul și pământul și să le scuture pe amândouă, și cu mine trei, de orice negură am mai putea avea. Aleg să meditez un strop, aleg să mă întorc la mine, aia curată și simplă și goală de toți câlții pe care-i aduce cu ea haina umană ce mi-am pus-o pe umeri, să-mi ascult adâncurile și respirațiile, să plutesc într-un loc unde nu e nici suferință, nu-s nici păreri sau presupuneri, nu e nici durere, e nimicul ăla absolut pe care l-am aflat o dată și, oricât m-aș face sau preface, nu mai pot să-l uit, el există în mine și de fapt doar el mă compune. Greu de explicat dar simplu de trăit în dimineața asta, pe-un colț de colțar, într-un aer roz.
***
E de ajuns o clipă de neatenție și alunec ușor spre auto-compătimire. Să treci de la unicorni și roz și zbor la mizeriile fiziologice de om și pisică, în câteva minute, e al naibii de greu de digerat emoțional, încă. Deși mi-e clar că-n viață nu e numa' lapte și miere, că oricât de faină e nu poți să stai numa' într-o meditație, dacă vrei să trăiești printre semeni, că trăirea în lume fix asta presupune, lupa pe stări și pe percepțiile mele la stările care-mi vin în piept, tot nu pot să integrez în mine trecerea asta strâmbă dintre un moment sublim și unul scabros. De câteva ori chiar m-am gândit să-mi suprim stările de bine ale dimineții, cel puțin alea care preced momentul în care trebe să urc la mama. Dar mi se pare o idee bolnavă, având în vedere că diminețile sunt singurul moment din întreaga mea zi în care am timp doar pentru mine și, de cele mai multe ori, am și mintea limpede, netulburată încă de scamele care-mi vin inerent într-o zi. Așa că încerc fie să-mi schimb percepția, și să nu mai fac/văd comparativ momentele, fie să mă sigilez în bucla de timp necesară să întreprind ce am de întreprins la ele și apoi să mă aduc înapoi, ca și cum bucata aia de timp nu există în timpul meu. Numa' soluții abracadabriste am și eu…
***
Îi așez micul dejun, dau drumul la ajutorul meu de nădejde și de sunete, radioul, și urc s-o aduc. Rămân cu ea la masă, dublând, cu ritm mai lent, radioul. Nimic din ce povestesc nu o aduce și pe ea în conversație, așa că pe la jumate, renunț. Și dintr-odată, din senin, se sucește pe scaun, își ridică pantalonul de trening să-mi arate ditamai gogoloiul apărut pe tibie, ca și cum abia atunci a descoperit că sunt cu ea și mă întreabă unde s-a lovit ea în halul ăsta? Ce-a făcut, că o doare tare rău?
De unde să știu eu, măi mamă? Pesemne că s-a lovit în cadrul patului, înălțimea la care e umflătură e cam p-acolo, dar ea neagă posibilitatea asta. Ca să închid subiectul ce n-are oricum sorți de izbândă cu ea, o dau cu gel antiimflamator și o rog să-și termine micul dejun.
Mai ia trei dumicați și, la fel de smucit, se întoarce din nou și-mi arată iar lovitura. Îi spun că știu, că am dat-o cu gel și că trebe să avem răbdare, că va trece în câteva zile. Fața i se strâmbă de durere când se apasă singură peste umflătură, o rog să se menajeze, dar mai mult de atât nu am ce face.
Realizez ceva ce nu am conștientizat până acum: deși mama simte durerea, și-o provoacă singură tot atingându-se acolo. Senzorul ăla care-i spune copilului că dacă pui mâna pe aragaz te arzi, la mama s-a ars la propriu și nu mai trimite semnalul către creier, nu mai corelează acțiuni. Cu niște fiori pe suflet, încep să mă prind că o să vină și mai greul.
***
Mă apuc de administrativele casei, sun la instalator să-l conving să vină la schimbarea vasului de expansiune, caut pe net vase de expansiune, stau cu un ochi și pe camera mamei și o văd cum, din când în când, descoperă uimită că e lovită la un picior și o doare. Mă doare și pe mine, cu totul, și ce văd și ce înțeleg. Dar n-am ce face cu durerea, nu pot nici s-o las să crească ca să mă locuiască inutil, nici n-o pot ignora, ca să strângă puroi sub preș și să mă înghiontească mai târziu. Iau notă, înțeleg și cu sufletul dar și cu mintea, fac pace între astea două și mă întorc la ale mele, la viața mea. Oricât de mult vrea viața ei să fie trăită de altcineva, eu învăț să-mi văd doar de a mea și să ating, cu bine dacă pot, și alte vieți.
***
Starea contemplativă, juma-nspre corola de minuni a lumii și juma-nspre Bacovia, mă îmbie la scris. E liniște în casă, în mine chiar dacă se mai agită niște gânduri și griji zgubilitice, simt c-am ajuns pe undeva pe la o mediană și sunt capabilă să mă aștern în cuvinte.
În timp ce sunt instrument dar și inspirație, îmi dau seama ce împletire fantastică și mișto sunt între energia masculină, aia care-mi dă bice de la spate să tot fac, să iau decizii, să fiu tranșantă și energia feminină, aia creatoare, blândă, împăciuitoare, doritoare de bun și bine. În momentele mele de claritate, de mine cu mine și fără alte zgomote d-afară, mă simt extrem de feminină, esența mea este de natura asta, dacă aș fi lăsată să creez toată viața de acum înainte, aș fi ca bătrânelul de 90 de ani, care a trăit super fain toată viața și e mirat că are atâția ani și nu știe unde i s-au dus. Comoara asta de feminitate, îngropată în carnea mea de uman venit să experimenteze, a tot fost împinsă la fund de programul pe care mi l-am instalat în minte văzând că am părinți mai nepărinți, când m-am prins eu, mai mult sau mai puțin conștient, că eu trebe să am grijă de mine, că altcineva nu e în jurul meu s-o facă. Probabil că, la un moment dat în viața mea, o să dau jos și haina asta de pe mine și o să fiu cu un strat mai aproape de miezul meu adevărat, de ce am venit să simt și m-am luat cu viața și-am uitat.
***
Îi pregătesc mamei prânzul și recunosc că am un zâmbet amar, unul d-ăla "râzi tu râzi, dar nu e râsul tău" când îmi dau seama că am aceleași feluri de mâncare ca și ieri și nu, nici azi nu i-am luat "Ciocips".
Coboară cu pașii ei mărunți, cu mersul ca de rață, legănat, care strigă de la o poștă și boală, și ego exacerbat, iar eu o privesc și sunt în expectativă. Ce vrea să mănânce? Clasicul "ce ai p-acolo?" primește de la mine, turuit pe nerăsuflatelea aproape, ce am p-acolo. Până termin, uită începutul și o iau de la capăt. Vrea ciorbă și iahnie. Și le și mănâncă.
Pfiu, am scăpat și azi.
***
Trifoiul mare mă strigă mut în curte, vremea de afară e ideală pentru una din ultimele, dacă nu chiar ultima tundere de trifoi pe anul ăsta, așa că mă echipez, scot mașina, roaba și mă avânt.
Experiențele mele cu tunsul de trifoi variază de la tuns rapid și plăcut la tuns greoi și traumatizant, așa că nu știu la ce să mă aștept dar știu că am o stare bună, că sunt setată să tund și că nu m-a speriat niciodată munca grea.
Well, a fost și rapid, și plăcut și obositor și descărcător. Mirosul de trifoi tăiat îmi umple nările și plămânii și mă duce la un munte din imaginația mea, soarele se joacă cu norii iar asta nici nu mă transpiră, nici nu-mi dă cu chill pe șira spinării, nu mai sunt nici albine și nici viespi de pământ să le feresc și să prelungesc durata, totul s-a aliniat așa de fain azi că am smuls și cu lăbuțele trifoiul ce crește pe lângă gard, pe lângă tufele de lavandă, pe lângă yuccile mele și mai ales pe lângă baza pomișorilor mei fructiferi.
Fac un duș rapid, dau o fugă la Hornbach că am găsit la ei pe net vas de expansiune cum îmi trebe, validez a doua oară cu instalatorul că vine mâine și mă întorc acasă la fel de iute, mama nici n-a știut și nici n-a simțit ceva.
***
O zi bună.
O zic mic, și-o scuip apăsat, că nu vreau să o deochi.