Ziua 294
Am primit răgaz de la Univers o noapte goală, nu neapărat fără vise, dar clar fără amintiri despre vise. Am tot avut halte în trezie începând cu ora 3, dar le-am fentat cu adormiri cât de cât rapide. Am început să mă obișnuiesc cu expulzările astea bruște din somn la ore indecent de mici și atunci când mi se întâmplă, devin atentă la senzația plăcută de magie caldă a nopții liniștite. Mintea asta parcă stă mereu cu arma la picior, cum mă trezesc și stau mai mult de trei secunde trează, cum începe să nască gânduri. Dar pentru că în miez de noapte pare că eu am acuitatea mentală cea mai mare, reușesc să cotesc de cele mai multe ori fie spre ritualul meu de mulțumiri, fie spre visele mele de împlinit.
Deși pe la 3.37 eu recitam de zor recunoștințe și le depuneam ca pe niște ouă în pântec de noapte, să crească ele acolo și să dea lumii pui frumoși de recunoștință, uite că și-n astă dimineață, după cum mi-am format obiceiul, tot cu ceremonialul meu îmi încep puiuca asta de zi. Nu-s chiar cu toate ale mele în prezent, dar îndeajuns să mă cuprindă așa un zvâc de curiozitate și de fior de nou pentru necunoscutul care stă să mă ia în brațe în ziua ce mi s-a deschis în față, la propriu doar printr-o grație divină.
Spiky mă gâdilă cu mustățile, s-a apropiat tare mult de față și mă miroase iar asta, venind de la ea, e un semn de mare încredere. Deși ne știm de 5 ani, sunt extrem de puțin momentele când gâgâlicea asta și-a lăsat toate barierele jos, în fața mea. Și eu care credeam că doar oamenii se traumatizează, uite că și animăluțele astea ale nimănui își depozitează în amintiri ducerile alea grele pe care le-au experimentat cândva, demult, în copilăria lor. Așa "mamă", așa "fiică".
***
Mi-era clar că va țâșni către ușă imediat cum ajungem în bucătărie, așa că mi-am început matinalele în regim automat abia după ce i-am dat drumul afară și am luat și eu pulsul zorilor. Încă-s mici, departe, afară e mai mult noapte decât zi și e friguț.
Nu am mare tregere de inimă către ceva anume în dimineața asta, parcă sunt "la mila întâmplării", las viața să mi se desfacă cum vrea ea și să fac ce-mi vine intuitiv, nu gândit și programat.
Mare parte din timpul meu liber se scurge prin fereastra prin care privesc afară, la domnișoara tomnișoară. Bucățica de gard spre care dă fereastra e îmbrăcată răzleț de frunzele murilor, colorate în verde închis, galben stacojiu, roșu ruginiu. Dincolo de gard este pârloaga terenului de lângă noi, cosit acum ceva timp, care dă împresia unui lan cu grâu așezat în formă de valuri. Totul în priveliște arată a pregătire de hibernare dar și a ieșire spectaculoasă de pe scenă prin culori, prin impresiile transmise, prin liniște, prin acceptare. În dimineața asta, mama mea cândva verde, natura, îmi predă ciclicitatea iar eu stau cuminte și o privesc. Ea știe că eu învăț cel mai ușor vizual.
***
Cobor destul de abrupt de pe treapta aia blândă în care învăluiam în inima mea anotimpuri și mă montez pentru curățenia de la mama, unde nu există nicio ciclitate, e mereu și mereu și mereu același lucru. Poate doar gradul diferă, sunt zile mai curate și zile mai necurate. Și la propriu și la figurat.
Îi pregătesc micul dejun și îi anunț plecarea, doar așa, ca să știe, pentru că oricum nu e singură, e Mr. H acasă. Dacă de obicei mă întreba unde mă duc, și nu o dată, ci de mai multe ori, azi, când aveam răspunsul pe vârful limbii, n-a venit întrebarea, spre consternarea mea. Pe cât de ușor intru eu în presupuneri și automatisme, pe atâta demența vine și harșt, le rade dintr-o lovitură. Sau neîntrebare.
***
Împachetată cu rampa finalizată și cu traseul și to do-urile înșirate pe el, ca să bifez n treburi într-un singur drum, îmi aprind chibritele sub tălpi și încep goana. Din obișnuință.
În viteză, am uitat cheia de la copii și uite-mă cum mă coțopenesc cu rampa s-o înghesui în curtea mică din fața casei lor. E grea rampa, locu-i strâmt și eu nu găsesc pe nimeni prin jur să-mi dea o mână de ajutor. Ce noutate… mă sforțez, mă contorsionez și reușesc până la urmă s-o ascund, că e și zi de gunoi azi și ar fi maxim să creadă gunoierii că e de luat.
Cu o bifă gata și cu o durere surdă de mijloc, plec spre un magazin de instalații să iau vas de expansiune, că cel existent și-a dat obștescul sfârșit. Am notat specificațiile tehnice minimale și sper eu ca oamenii de vânzare ai magazinului să fie destul de tehnici încât să-mi dea ce-mi trebe.
Speranța moare ultima și de mai multe ori.
Primul care m-a luat "în primire" încă de la ușă, unde au niște standere de "Relații cu clienții - persoane fizice", s-a uitat la mine într-o dungă când i-am spus ce vreau. M-am prins repede că nu știe și dau să plec mai departe. Dar prea târziu pentru mine, orgoliul lui s-a umflat și nu acceptă să fie luat de "prost", așa că nu mă lasă să caut alt angajat, care poate știe, ci mă ține acolo, să caute el pe internet. Evrika, găsește și mergem către zona unde se află produsul. Acolo, realizez eu că nu e ce caut. Îi mulțumesc, mă scot din lanțul lui și plec în căutarea altui "tehnic". Universul mi-a răsplătit răbdarea și mi-l scoate în față pe managerul de magazin, căruia îi repet nevoia și care îmi cheamă rapid un alt angajat. Aceeași privire în dungă, aceeași senzație că sunt într-un film prost, că doar nu caut o navă spațială, caut un amărât de vas de expansiune cu capacitate până-n 25 de litri, pentru apă caldă. Simplu de zis, greu de găsit. Nici cel de-al doilea nu mă luminează, nu găsim, încep să-mi pierd din bunăvoință, pentru că orgoliile astea bărbătești care se imflamează acut, mai ales în fața unei femei, sunt extrem de libidinoase și nu se dezlipesc de mine până nu-mi demonstrează că ce caut eu e greșit. Ok, îi mulțumesc pentru ajutor celui de-al doilea, poate așa tamponez și îmblânzesc hâdul care-i conduce acțiunile bietului om și plec în căutarea managerului. Poate trei e cu noroc. Și e, omul știe ce vreau, doar că nu au. Mișto. M-am plimbat juma' de oră pe la ei prin magazin ca să descopăr orgolii zmotocite, acțiuni inepte care conduc oameni adormiți și amăgiți de iluzia "contează impresia pe care o fac", răbdare din partea mea și în final compasiunea cu care am îmbrăcat întreaga situație.
Doamne, cât de greu e să umblăm goi prin lumea asta, fără haina vanității. Dar cât de simplu și cât de hrănitor și cât de plin de viață e să te arăți gol, nimic nu te mai poate răni, pentru că vorbele ce vin spre tine nu mai ajung la tine, cad dinaintea ta. Mi-am luat lecția din viața practicată la magazinul de instalații și m-am pornit spre următoarea bifă.
***
Mă opresc la mall-ul de la noi, să iau mâncare de back-up pentru mama. Sunt oleacă în grabă dar asta nu scuză neatenția mea și șmechereala vânzătoarei, de care m-am prins prea târziu. Am luat ciorbă și felul doi și am plătit 2 porții de felul doi care, evident, era mai scump. Așa a pus doamna eticheta, eu am judecat-o strâmb în mintea mea că m-a fraierit, nu știu dacă ăsta e adevărul sau și ea era în grabă, cert este că-s deja la casă, în spatele meu coadă, nu mai am chef să mă mai iau la trânte cu alte orgolii. Plătesc și plec și încerc să înăbuș dialogul ăla care la mine se naște pe nepusă masă de câte ori o nedreptate mi se "întâmplă" în realitate.
***
O anunț pe mama că-s acasă, din privirea plată înțeleg că nici nu mai știa că nu-s și o iau pe Sassy p-afară.
Stau pe trepte, cu marele galben curgându-mi blând de pe creștet pe umeri și pe corp, încălzindu-mi oasele și sufletul, doar-doar s-o dilata să cuprindă în el, fără scame, fără judecăți ferfenițătoare, fără trieri de oameni, totul din împrejurul meu. Că doar și el tot așa face, inundă cu razele lui totul, nu face diferențe, nu mângâie pe unul și-l îngheață pe altul, doar pentru că e uman și greșește. Cât de plină mi se pare acum "cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi piatra". Ce repede uit, ce repede mă fălesc , ce repede îmi schimb locul cu vanitatea, cu dorința aia intensă de a fi "peste" cel de lângă mine, mai ales peste cel care mi-a greșit, ce repede închid ochii la războiul și la lupta care se întâmplă și-n alții. Dar învăț.
***
Durerea asta de cap continuă, e adevărat că nu la cote maxime, îmi mănâncă puțin câte puțin din energia la care oricum nu excelez zilele astea, așa că o aduc pe mama la prânz ca apoi să-mi trag sufletul.
Se strâmbă la felurile mele de mâncare iar din ce am luat gustă doar puțin din felul doi și gata, nu mai poate. De fapt, nu mai vrea, că a coborât ea cu o bucățică de hârtie igienică pe care a scris "Ciocips". Aia vrea. Ghinion, n-am, și nici nu i-aș da. Ghinion din nou, se ridică și pleacă. Scurt și cuprinzător.
***
Rămasă să alchimizez trăirea care s-a răsculat în mine, îmi scot uimirea afară, în curticica de flori. O voce mică, blândă și binecunoscută, mă strigă printre ulucile gardului: bătrânul, trimis de Univers să-mi servească una caldă după recea administrată în vene de mama acum câteva clipe, îmi dă trei banane și cartea dr. Ciurea "Sănătatea creierului pe înțelesul tuturor".
Mă inund de întrebări și de lacrimi în același timp: ce trebe să înțeleg eu din prietenia asta sublimă? Ce merit am eu în asta? Cum pot să primesc curat fără să am tendința primară de refuz? Cum să întorc eu omulețului ăsta minunat tot ce face pentru mine și nici măcar nu știe?
Până m-oi lumina eu cu toate, îmi iau lecția zilei și-o pun în folderul inimii, în speranța c-am înțeles-o visceral și-n colțuri de carne și-n unghiuri de suflet: după orice furtună, iese soarele. Always.