Ziua 293
Dacă mai aveam vreun dubiu că Spiky este un înger păzitor și salvator pentru mine, în dimineața asta s-a spulberat: în vâltoarea mâzgăloasă a unui coșmar oribil, când cred că de abia mai respiram sub povara care mă strivea din visul greu, în realitatea neadormită a dormitorului nostru Spiky a dărâmat ceva cu zgomot, îndeajuns de mare încât să mă trezească. Pfiu! Încă buimacă, cu stomacul încă strangulat de la intensitatea urâtă de mai devreme, îi tare mulțumesc puiului ăsta care habar n-am ce-a făcut și ce-a trântit. Deși am sărit pe jumătate din pat, la zgomotul neașteptat din apropierea urechii mele, m-am lăsat moale să cad înapoi, după ce-am înțeles că e Spiky și că am scăpat de coșmar. A fost tare greu de dus, îl mai resimt, d-aia nici nu mai închid ochii, ci stau cu ei pironiți în tavanul blând al camerei și mă las inspirată de el pentru curgerea recunoștințelor către infinit. Cu carnea încă tremurândă sub imperiul impresiilor apăsătoare din vis, alt înțeles are acum trezirea la viață, acum nu mai are loc niciun recital mecanic că simt pe bune, la propriu, bucuria de a fi scăpat dintr-un coșmar și de a mă fi trezit la o liniște și la o căldură și la o viață total diferită de cea pe care a croșetat-o mintea mea non-conștientă, ajutată la greu de aia conștientă.
Mi le depăn pe toate, mai adaug și altele și la un moment dat, în curgerea asta care pare că nu are sfârșit, mă simt ca un aspirator, în dimineața asta, culmea nu cea mai bună dimineață, eu absorb și văd și articulez recunoștință după recunoștință și nu mă mai opresc. Cu ochii deschiși totuși, să nu cumva să alunec pe nesimțitelea iar în somn, să mă întâlnesc cu monstrul de coșmar pe care taman ce l-am îngropat. Oare șuvoiul ăsta de mulțumiri care mi se bulucește în inimă vine din ancestrala intenție scrisă în ființa umană care atunci când dă de greu, se repede la o biserică, la un Dumnezeu, la orice și oricine care ar putea să-i dea o mână de ajutor? Poate. Cred că sigur așa e la mine. Chiar și așa, chiar dacă pornirea a venit din frică, sunt atentă și prezentă la cum se derulează lucrurile și, pentru că-mi place mult starea asta de preaplin, o să încerc să pun atenție mai multă pe ceremonial de acum înainte. E incredibil cum, doar fiind consecventă, fără prezență intensă pe fiecare moment, ceremonialul ăsta matinal și intim începe să desfacă mici cadouri colaterale. Orice clipă are în miezul ei miracole.
Verticala nu e chiar așa de roz ca orizontala pe care o părăsesc, sunt dublată în fundal de o durere de cap, dar o pun pe seama trăirilor grozave ce le-am avut în noaptea de-a trecut. Adun și piticoata asta spicată care mi-a dat trezirea, îi șoptesc un "mulțam, fată dragă!" la ureche și pornesc cu ea torcându-mi în brațe, către bucătărie.
***
Mr. H pleacă la birou azi așa că agitația e mai mare decât de obicei la ora asta, în bucătărie, mă simt luată pe repede înainte și acționez și eu tot așa, în virtutea inerției: îmi pun apa la încălzit, pregătesc fructele pentru smoothie, pun de ceaiul suav de salcâm iar printre ele strecor și eliberatul micii bestii care freacă ostentativ ușa către terasă.
Mr. H a plecat, Spiky a plecat, îmi sorb apa în liniștea de după ei și nu sunt chiar sigură că-mi doresc liniștea de după ei. Mă umflu de apă ca să nu mai simt golul lor și, cu durerea de cap în creștere, mă retrag și eu în living, pentru timpul meu liber. Mi-e clar că n-o să-mi iasă magic, oricâte aș înghesui în el, menghina asta de la mansardă parcă îmi răpește orice bucurie. Îmi dau seama că deși am dus durerile pe picioare de-a lungul vieții, nu ajungi niciodată să te obișnuiești cu ele într-atât de mult încât să le ai dar să nu le mai simți. Pentru că, evident, o durere nu este starea naturală a corpului iar el nu o poate asimila, oricât de mult i-aș comanda eu de la panoul central.
***
Îmi trece timpul pe lângă ochi și, pentru că oricum nu mă pot înfrupta pe de-a-ntregul și deplin din el, îi duc mamei pastila pentru tiroidă mai devreme și iau băbuța blănoasă la o plimbare, că prea e vehementă. Mă uit la ea cum coboară încetișor treaptă cu treaptă, că nu mai e fâșneață, dar îi simt hotărârea în fiecare coborâre iar ea își știe direcția probabil cu ochii închiși. Mi se pare fantastic și îmi place s-o urmăresc, cum soarbe fiecare ieșire, fiecare rază de soare, cum prinde mirosuri, cum se uită la fluturi, la gărgărițe, cum întinde momentele astea la maxim și suge din ele totul. Și-mi pare rău dar și bine că măcar acum, la sfârșit de drum, are șansa unor astfel de experiențe.
Stau cu ea afară o juma' de oră, fix cât trebe să treacă între pastilă și micul dejun al mamei și urc cu grasa în brațe, e praf de oboseală după jumătatea asta de oră trăită intens.
Cobor cu mama doar cât s-o las în bucătărie, unde îi pregătesc rapid micul dejun și urc din nou în camera lor, să risipesc mirosuri și mizerii. Profit de faptul că nu e în cameră și deschid larg ambele ferestre, scutur, strâng și spăl. Și mă cert în gând cu situația, și împing scârba asta care încă-mi vine, și după atâta timp, și mă scutur să scap și de durerea asta de cap care mă înlănțuie din ce în ce mai tare. N-am succes la niciuna.
***
Pun cartofi la fiert pentru o salată orientală și mă strecor în garaj, să termin rampa. M-am fixat pe gândul că dacă sunt concentrată puternic pe ceva, mai ales pe ceva plăcut, o să uit de durere și o să uite și ea de mine.
Mi-a ieșit rampa, așa cum o doream, sunt încântată de rezultat, e mult mai zdravănă decât orice aș fi luat din comerț, la prețuri incredibile. Am prins cu capse folia antiderapantă, am pus pe fiecare margine câte o bandă de velcro, pe preșulețul pe care-l pun deasupra am prins celelalte benzi velcro, tot în laterale și gata, e numa' bună de folosit iar eu ne-bună de fugit să iau antibioticul pentru infecția urinară a mamei. Las maioneza vegană și terminatul salatei pentru când mă întorc.
***
Cu tot răul meu, reușesc să-mi imprim fuga prin zi, mai mult printre lucruri de făcut decât printre clipe de trăit.
E greu să trăiesc cu drobul de sare deasupra capului mereu, mereu sunt într-o alertă și-o sprinteneală când plec lăsând-o pe mama singură în casă pentru că "o dată e prima dată" și nu știu niciodată ce surprize îmi pregătește mintea ei deranjată. De multe ori recunosc că am gândul bolnav, dar probabil natural, c-o văd pe cameră căzând și eu nu sunt în zonă iar ăsta îmi dă niște fiori tâmpiți prin tot corpul.
Toc cartofii fierți și încerc să-mi domolesc prin respirații lungi iuțeala din sânge. La făcutul de maioneză pot să simt că-s un strop mai potolită, deși durerea de cap nu-mi dă pace și nici larghețe de respirație pe cât aș vrea eu să-mi umflu plămânii. Dacă le iau pe fiecare în parte, pe cap, pe bilă, pe stomac, le înțeleg pe de-a-ntregul și complet dar cum să fac eu să le împac pe toate? N-am cum. Nu acum. Nu știu cum.
***
Cu salata gata, vreau să mă scutur puțin în natură, poate reușește mama mea adoptivă să-mi perie durerea asta de cap, și ies în curticica de flori să mai scot niște dalii.
Mi se face rău. Rău, rău, atât de rău, că mă stric instant la stomac și mă ia cu un frig teribil. Doar eu știu cum m-am târât în casă, la baie. Peste răul fizic care mă seacă, vine peste mine și groaza, panica. Pe cine să rog eu să mă ajute?! Că nu e nimeni îndeajuns de aproape. Pe cine să chem eu să-mi dea ceva să-mi pun pe mine că-mi clănțăne atât de rău dinții-n gură și-mi tremură carnea de mă doare până la os șira spinării?! Sunt ghem, pe jos, îmi bubuie capul, mi-aud bătăile inimii ca niște tobe în urechi și-n tot haosul ăsta, eu nu mă gândesc decât că vine prânzul mamei. Iar ea stă și m-așteaptă. Și eu nu mă pot ridica. Ce naiba fac?!
N-am putut să fac nimic. A făcut Universul care m-a vrut lățită pe jos, nemișcată, albă și cu tremur în carne, aproape o oră. Nu mai am nimic în stomac, de fapt nu mai am vlagă în mine toată. Dar, ca o glumă sinistră, trebe să mă scotocesc de puteri, să încălzesc ciorba, să-i pun salată, pâine, tacâmuri, veselă, să dau drumul la radio și să urc să-i spun să coboare. Apoi să mă preling pe mâna curentă înapoi la parter și să mă scurg pe canapea. Mama a coborât, a mâncat, a urcat. O să strâng masa când oi putea.
***
Vreo două ore am zăcut, într-o picoteală și, ba o zvâcnire de stomac, ba o durere ascuțită, ba frig, ba slăbiciune.
În starea asta amalgam, de trezie și de amorțeală, am dat drumul la o conversație cu Connie pe fundal. Am nevoie de ceva care să mă scoată din neputință iar vocea incisivă a ei cred eu că m-ar ajuta acum.
Eu nu mai cred de mult în coincidențe sau întâmplări sau sincronicități. Din toate videourile ei, l-am ales fix p-ăla care "critică" suferința. Cam câte șanse aveam, în starea mea fizică jalnică, în care am dat play la primul video apărut în youtube cu ea, să dau peste el?! Habar n-am. M-am încruntat o țâră dar m-am lăsat înapoi în pat să ascult, altceva oricum nu pot să fac.
În toată mine răsună vorbele ei: ok, suferi. Și ce faci cu suferința? La ce te ajută? Să obții compasiunea celor din jur? Și după ce o obții, ce faci cu ea? La ce te ajută? Suferința e doar un timp pierdut.
Yep, așa e. Sunt total de acord cu ea, numai că mie mi-a sărit un arc din voință și nu se mai încordează cum o făcea odată. Eu credeam că, pe drumul ăsta spiritual înapoi către mine, o să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Pe Creator. Pe El. Țeapă. Mă întâlnesc tot cu mine, că eu sunt creatorul, în toate formele mele de demoni, cu toate suferințele mele, cu neiertările, cu deciziile făcute de mine crudă, cu agonie și cu extaz. Până nu mă văd așa, în toate ale mele și până nu mă accept așa, chiar în toate ale mele, ochii-mi sunt închiși pentru orice altceva.
Așa că trebe să mă prind de asta și să nu-mi mai dau și singură la glezne când deja mă clatin, când mă plâng, când mi-e greu. Am tot dreptul s-o fac pentru că e greu și pentru că mi-e greu.
E greu să te ridici în picioare când nu-ți mai găsești picioarele.