Ziua 292
Sunt obosită. Așa mi-aud carnea, așa-mi simt emoțiile. Durerile fizice acționează ca picătura chinezească asupra mea și pentru că nu reușesc să leg odihnă câtă am nevoie, nici colica biliară nu mă scapă din îmbrățișare. Mă ține strâns, cu mici momente de respiro atunci când încropesc de-o odihnă mică.
E întuneric dar în minte-mi sclipește o idee pe care o consider genială: ce-ar fi să sap în imaginația mea, care poate face orice, să găsesc cum se simte să n-ai nicio durere de cap și nici o greață, să mă îmbăiez cu totul în senzația aia, să nu las niciun centimetru neîmbăiat, și să trăiesc fix în senzația aia? Că doar așa zic toți ăștia mai destupați în a manifesta ce-ți dorești. Să ai pe buze gustul stării de fără durere, să simți că deja ești într-un timp fără durere.
Yep, ușor de zis, cam greu de făcut. Mai ales că noaptea, sau prea dimineața în cazul meu, durerile întotdeauna par mai rele decât sunt. Scormonesc în memorie cum e să nu ai nicio durere, mi-aduc aminte cum e dar zău dacă reușesc s-o recreez în carnea mea, să-i simt "gustul" deja e fantezie. Dispenza m-a învățat, acum câțiva ani, că creierul și corpul nu simt diferența între a avea o experiență în realitate sau a te gândi la experiența respectivă, din punct de vedere neurochimic, și creierul și corpul le percepe pe amândouă ca fiind reale. Mi-aduc aminte și acum cât de uimită am fost, cât m-a impactat bucățica asta de informație și cum mi-am tradus-o pentru propria-mi înțelegere: m-am gândit la o situație nașpa și, în câteva secunde, respirația mi s-a accelerat, stomacul mi s-a contractat ca și cum trăiam fix situația la care mă gândisem. Buun, hai să fac și acum la fel. Nu-mi iese. Dintr-odată realizez cât de mult s-a pervertit ființa umană de-a lungul timpului (era să zic evoluției): ne imaginăm, și prin urmare, chiar le trăim chimic, mult mai ușor situațiile nașpa, grele, dureroase, alea care instigă la suferință și mult mai greu ni le imaginăm, cu putere, cu trăire, pe cele faine. Adică fix pe alea pe care ni le dorim.
Abandonez rapid și devreme exercițiul ăsta dar îmi iau diamantul ce tocmai l-am înțeles și-mi comut atenția spre mulțumiri. Prima pe listă s-a așezat, natural azi, mulțumirea pentru claritatea mentală. O să pun în pomelnic și mulțumirea pentru o imaginație vividă, poate așa o să-mi iasă și exercițiul într-o bună zi.
***
Mă iau și cu durerea de cap și cu greața mică și cu pisică și mă scobor. Ies și eu cu Spiky afară și-mi dau seama că e neobișnuit de cald, la ora asta, în perioada asta a anului. O adiere călduță parcă m-a luat în brațe și mi-a furat, ca prin magie, toate gândurile. Nici durerea de cap, nici greața, nimic nu poate să-mi răpească plăcerea care mi s-a instalat în ființă în clipele astea în care mintea s-a oprit, în care s-a făcut liniște în mine, ca o încununare a liniștii de afară. E duminică.
***
Cu gesturi mici, parcă să nu tulbur liniștea care curge în și din mine, îmi beau apa caldă și simplă, îmi fac smoothieul și ceaiul și sunt cu un ochi și la ușă, să-i dau drumul înapoi în casă fiicei rătăcitoare patrupedă.
Azi, tot sub spectrul clarității care mi-a dat startul în zi, mi-am văzut frica și momentul care mă ține în corzi de fiecare dată când Spiky e afară și aud lătrături de câine: acum câțiva ani, tot într-o zi de duminică, eram la țară, și în pântec de dimineață, am auzit o hărmălaie. Am ieșit să văd ce e si vreo patru câini trăgeau de o pisică. Într-o secundă am fost în stradă și nu voi uita niciodată imaginea: pisica, cu ultimele puteri, a scos un miau. Am luat-o de acolo și a avut noroc cu vecinul de peste drum care e mare iubitor și salvator de viețuitoare. Momentul ăla intens, miaul ăla stins, au fost și uite că încă sunt o traumă pentru mine. Ok, acum știu de unde mi se trage mie urechea fină cu care sunt mufată în afara casei, ori de câte ori ciocolata mea neagră și lucioasă Spiky e plecată. Poate o să reușesc să de-stochez și trauma asta din mine, că nu mă ajută cu absolut nimic.
***
Ca să-mi mituiesc durerea și greața, mi le așez pe colțar și le iau cu mine prin castele.
Am început să mă rafinez, să decelez ce-mi place și ce nu-mi place, nu mai înghit pe nemestecatelea orice are scris "chateau" pe el. Îmi plac castelele vechi care fie nu sunt renovate, fie sunt renovate dar în spiritul vremurilor din care vin. Nu știu să răspund de ce și nici nu mă mai întreb, dar iubesc pereții de piatră burdușiți de istorie peste care n-a venit Dorel să pună gips-cartonul, ferestrele înalte, tavanele ample, lambriurile de lemn, sculpturile în lambriuri, candelabrele, țesăturile care spun povești, șemineele largi, pardoseala veche, orice trăsătură care-i atestă personalitatea. Astea fac parte din făcutul ăla care-mi pare natural, le simt atât de carnal și atât de în mine, încât nu am nicio îndoială că le aparțin.
***
Încerc să împart cu mama pasiunea asta a mea, să văd dacă nu cumva o avea și ea ceva reminiscențe similare. Aiurea, mi-am și găsit momentul să aflu asta, acum, când mintea ei e la cel mai încețoșat punct al vieții ei. Își mănâncă cuminte micul dejun și eu decid să stau cu ea. Vreau să văd dacă are chef să ieșim, să mergem la o plimbare, să mergem la mall, într-un parc, orice, numai să facem ceva, altceva, în afara casei. Nu, nu vrea, nu are chef, nu poate, obosește repede, e frig, prea bate vântul, și dacă n-o opresc, e capabilă să tot scoată din ea scuze peste scuze peste scuze. Ea nu vrea decât să stea în apartamentul ei, cu Sassy și cu tableta. Strecoară în enumerare și rebusurile dar eu știu că nu mai e capabilă să desfacă grelele careuri. Nici glumele nu le mai citește sau, dacă o face, nu le mai prinde sensul. Altfel nu înțeleg cum de nu mi le citește, ea, care mă suna, o dată la câteva zile, să-mi citească "o poantă" și să râdem cu lacrimi. Doamne, mi se pare că viața asta a fost acum o mie de vieți…
***
În birou, Mr. H și iubitul copilei s-au pus pe predat și studiat, iar eu îmi fac un pliu cu odihnă înainte de a mă apuca de pregătitul prânzului.
Am rămas cu o senzație de rece, de trist, de nedrept, după micul dejun al mamei. Chiar dacă înțelegerea dintre noi era o pojghiță care, după cum văd acum, ascundea adâncimi grele, în ultima parte a vieților noastre, eu o sunam aproape zilnic și-mi plăcea să vorbesc cu ea. Cu toate greutățile pe care le-a dus, cum a putut, mama a fost o fire veselă și pontoasă. Izolată, dar pentru că așa a dorit ea, nu pentru că așa s-a întâmplat. Generoasă, doar conjunctural și în general în funcție de interes.
Mi-aduc aminte cum, într-un Paște, părinții lui Mr. H i-au făcut și ei un cadou, că ei așa obișnuiesc, iar mama a fost uimită, că nu știa că se fac cadouri. Toată furia strânsă în mine a izbucnit atunci și i-am zis scurt că da, se fac cadouri când iubești și că aș aprecia tare mult dacă i-ar lua copilei mele, de sărbători, o ciocolată. S-a fâstâcit, s-a simțit prost, eu m-am simțit oribil, dar de atunci mama i-a cumpărat copilei mele, de sărbători, fie ciocolată, fie bomboane. Nu contează că eu nu știu să fi primit vreodată vreun cadou de la ea, contează că a mea copilă și-aduce aminte ciocolatele de la ea.
A ierta nu e un act de unică performanță. Eu așa credeam. Că ierți, nu persoana, ci ce ți-a făcut ea, o dată și gata, acolo, în marea carte a vieții, în răbojul personal, se șterge datoria și toată lumea e fericită. Nu e așa.
Experiența mea de viață mi-a demostrat și încă o face, că iertarea e o alegere pe care o iei de fiecare dată când o cracă de afară ți-a scârmat acolo în interiorul tău și te-a zgâriat. Poate că da, cu timpul, și interiorul se vindecă, și craca nu mai are duritate dar iertarea unei experiențe sau fapt se face treptat și de mai multe ori. Pentru că de fiecare dată când ești râcâit tu ești, literalmente, o altă persoană, privești dintr-o altă perspectivă aceeași "trădare", îi dai un alt sens și o îmbraci într-o altă haină de acceptare.
***
Azi, poate că influențată ușor de amintirile cu mama, mi-ar fi plăcut tare mult să luăm prânzul cu toții. Însă ea se simte inconfortabil cu ei, eu mă simt inconfortabil când o văd așa, plutește în aer o stânjeneală aiurea, nebenefică niciunuia. Așa că pun prânzul pentru noi trei întâi și apoi și pentru ea, că ei nu îi e foame "așa devreme".
***
Mă bâzâie încă durerea de cap, deși am luat deja 2 pastile pentru asta așa că după ce strâng și spăl vasele, ies în curte pe terasă, în liniștea unei după-amieze frumoase de duminică de toamnă.
În liniștea asta, mă reperează prietenul meu bătrân căre mă roagă să vin la poartă, să-mi dea ceva.
Ceva-ul ăsta este povestea vieții lui, scrisă de el. Wow, la 82 de ani, omulețul ăsta a transcris pe laptop de pe foile scrise de mână! Dar, și mai mișto, la 82 de ani el și-a scris povestea!
Îl privesc uimită și mi se bulucesc lacrimile în ochi când îi văd emoția, când îi simt lacrimile, când văd hârtia cum tremură în mâini jenate. El vrea ca eu să-i citesc cartea. Ce onoare.
Două ore mai târziu, sunt absolut uluită.
Cartea, scrisă cu detalii care l-ar face invidios pe cel mai mare memorator din lume, dezvăluie o viață fabuloasă: deși a întâmpinat piedici peste piedici, deși a trăit vremuri de război și de foamete, deși cartea și studiul păleau în fața muncii ogorului, omul ăsta le-a răzbit pe toate: a forțat și a terminat liceul, s-a înscris la facultate la limită de timp și a fost admis, a fost întotdeauna primul din an și cel mai lăudat, oriunde a fost repartizat ca inginer agronom a făcut cele mai bune recolte la nivel național, orice a atins s-a transformat în aur.
Dar ce mi-a atins inima profund a fost modul cum scrie despre familia lui, toată familia, nu doar cea întemeiată de el ci și despre părinți, despre frați, care nu i-au fost deloc aproape sau de ajutor: cald, calm, cu înțelegere, cu acceptare. Și acum plâng. Ce onoare pe mine…
***
Îmi închei ziua așa cum am învățat de la Wayne Dyer, punându-mi ingenuu întrebarea: ce-ți dorești?
Viață, cred că mi-e de ajuns.