Ziua 291
Chiar dacă oboseala și-a spus cuvântul azi-noapte și m-a purtat pe alte tărâmuri, mai odihnitoare, în subsidiar durerea de cap m-a așteptat cuminte să-mi revin în simțuri și simțiri și să mă ia în primire. Am o chingă grea, de fier care-mi înconjoară virtual tot capul, mă strânge și se lasă grea în același timp, plus valuri groase de greață. E dimineață devreme, aș vrea s-o păcălesc și să închid ochii, prefăcându-mă că nici nu m-am trezit, să mai bag o fisă la o nouă trezire, poate îmi iese una mai ușurică. Chiar dacă stau cu ochii închiși, chiar dacă-mi forțez atenția pe ceremonialul meu de mulțumiri, chiar dacă vreau să adaug o nuanță nouă ritualului și să și simt recunoștința-n măduvă, durerea asta îmi comandă de fapt toată fiirea. Iar greața aproape că-mi strigă ostentativ în cască: pentru ce mulțumești, nu vezi cum ești?! Ignor și gândul meu plin de judecată a unei situații în care tot eu m-am adus, ignor și capul greu ca o baniță și greața asta care-mi vine brusc și se răspândește libidinos asupra a tot ce percep în mine și în jur, și încerc să mă concentrez pe respirație. Așa mică, încă o am, încă sunt aici, încă mai am o șansă. Restul trece. Toate trec.
***
Ridicatul la verticală e o răscoală de-a dreptul pentru cap, stomac, mă invadează brusc salivă multă în gură și-mi dau seama că urmează un vomitat. Cum nici nu văd pe unde merg de întuneric ce e, forțez cu respirația voma înapoi, măcar să ajung la parter. Cu jihadul ăsta pe mine, mi-am dus fizicul jos, secondată de pasul sprinten al cocolinei mele. Pentru că simte ceva, nu se cere afară ci stă și așteaptă, să vadă ce fac. Și eu stau și aștept, să văd ce vrea stomacul să facă. S-a potolit furtuna așa că ne ducem la bucătărie amândouă, eu să-mi încep ritualurile matinale, Spikylina să ceară insistent libertatea de a umbla nestingherită pe afară.
O singură înghițitură de apă caldă a fost suficientă să dezlege din nou stomacul și să se pornească voma. O juma' de oră mai târziu, după ce aproape mi-au ieșit ochii și sigur tot conținutul stomacului, răcorită de apa super rece cu care mă stropesc întruna să mă țin prezentă la prezent, mă scurg ușurel pe colțarul din living, în clănțănit de dinți. După o juma' de oră grea, cu mintea super clară, recunoștința c-am trecut de momentul critic, și doar frigul ăsta ce-mi acaparează carnea îmi mai dă bătăi de cap, a țâșnit fără întrebări din mine și mi-a încălzit inima. Groaza că sunt singură, că poate leșin, că o mie de "dacă" s-a risipit și sunt profund recunoscătoarea senzației de rece care a înlocuit-o. Dacă stau cumincioară pe colțar, puțin, că doar puțin timp am la dispoziție, o să închei episodul ăsta chiar elegant.
***
Dau drumul la tv, parcă simt nevoia de sunete, să aud viață, să sărbătoresc într-un fel mica mea victorie a dimineții, să celebrez reușita vieții asupra unui episod bolnav. Imaginile îmi umplu retina de frumos, muzica de fundal mă mângâie melodios, parcă simt o renaștere în mine. Mulțam!
Aseară, într-un scroll "întâmplător" pe Facebook, am ajuns să citesc o postare care efectiv mi-a sunat o alarmă imensă în interior. De fapt, era un comentariu la o postare pe un grup de bulldogei francezi, așa cum e și Măyuca noastră. Tatăl lui Sett, un con-francez de-al Mayei, spunea, în vorbe puține, o durere multă: puiul lor blănos riscă paralizia iar ei nu-și permit operația pe coloană. Habar n-am de ce, poate pentru că emoticoanele nu operează coloane frânte, i-am scris în privat "tatălui" și l-am întrebat dacă a rezolvat ceva între timp. Nope, nimic, ba mai mult, el a plecat la muncă afară, lasându-și perechea cu puiul lor uman și cu Sett și cu Izzy, pisica familiei, în țară.
Nimic în viața asta nu e întâmplător, nu degeaba și din senin am citit eu un comentariu, eu care nu fac asta nici la postările mele mereu, așa că long story short, am decis să-i donez ziua mea de naștere francezului. Am cerut documente, dovezi, nu pentru mine, că nu mă interesează, ci pentru cei cărora le voi cere să-mi doneze bani, poate e vreunul mai catolic decât papa și vrea să vadă.
În dimineața asta, după ce-am aruncat afară tot "răul" din mine, după ce am pus la loc frumos din design, am citit și m-am uitat pe filmulețele trimise peste noapte, cu Sett și am știut că voi face tot ce pot să-l ajut. Iar atunci când știi, nimeni, dar absolut nimeni, nici măcar Universul, nu poate zice altfel.
***
Nu-s capabilă de curățat wc-uri în dimineața asta așa că sar cu nonșalanță plină acest moment al zilei, sunt convinsă că nu se termină lumea dacă n-o fac. Îi dau pastila mamei și pliculețul băbuței Sassy și cobor încet și ușor să pregătesc micul dejun. De ăsta nu pot scăpa, oricum aș da-o.
Imprevizibilul bolii mamei, chiar dacă de cele mai multe ori, mă apasă pe butoane, întotdeauna reușește să mă uimească. Când crezi că apatia a câștigat lupta cu interiorul ei, când crezi că liniștea, cu care-și învelește acțiunile mici pe care încă le mai întreprinde, e p-afară doar o expresie a ce e înăuntru, vin zile d-astea, unele nimerite chiar prost, ca azi, când e volubilă, când e efervescentă, când are chef de povești și stat la lălăială. E spumoasă doar în stare, în energie, pentru că se pare că bucăți întregi de informații și de cuvinte, o dată rașchetate din memorie ei, nu se mai întorc și ea nu mai e capabilă să le acceseze. Ele sunt tot acolo, că doar știu că nimic nu se pierde în Universul ăsta, doar că autostrada din creier pe care odată, demult, mama gonea cu viteză și găsea toate cuvintele și sensurile, acum s-a subțiat și s-a strâns până s-a închis de tot și ea se blochează fie la început, fie la mijloc, fie la sfârșit de propoziție. Sau frază, dacă e într-o zi cu adevărat bună.
Îmi povestește de Sassy și subliniază, din când în când, "pisica mea", ca și cum eu n-aș ști cine e Sassy. De altfel, am observat că atunci când intru la ele și Sassy e în pat, mama aproape întotdeauna mi-o arată și-mi zice "o vezi pe Sassy?".
Cât de fragili suntem de fapt și cât tragem de noi crezând că suntem indestructibili…
***
N-am energie pentru nimic și, dacă am înțeles ceva din lecția de azi dimineață cu voma, e că dacă nu am eu grijă de mine, nu e nimeni acolo să aibă. Orice rest de energie mai curge prin mine acum vreau să-l țin acolo și să-l cresc o țâră prin odihnă. Nu vreau să zic că zac, deși c-am asta fac, prefer să-i dau minții o denumire mai caldă pentru starea mea și să-i zic că mă odihnesc și-mi umplu bateriile. Mă uit la tv, ațipesc, visez și cu ochi deschiși și cu ei închiși, și fac eforturi să nu mă adâncesc în analize și disecări, după cum mi-e felul. Azi mi-am propus să pătrund sensul mersului pe gheață subțire în ceea ce-mi privește tumultul emoțional. Azi nu vreau să mai adăp gânduri d-alea dătătoare de crize existențiale, nici măcar nu vreau să le dau binețe în vreun fel, azi vreau să-mi ignor toate gândurile-coțofene care vin doar ca să-mi ocupe spațiul și prezentul și timpul, care altfel se scurge ușurel, dar lin, în pat, printre imagini și vise.
***
Tot azi, tot prin ascultarea mea, m-am prins cum se naște în mine starea aia prin care mă transform într-un canal prin care curg cuvinte. Este o racordare fină la un anumit nivel de vibrație pe care nu am făcut-o niciodată în mod conștient până acum. Azi însă mi-a fost extrem de clar că atunci când nu mai am trăiri suliță, care împung, când emoțiile mele desenează linii de-o șerpuială blândă, fără prea-prea sau foarte-foarte, când aleg conștient să-mi temperez stări, toate astea acționează ca un balizaj ce trimite semnale în Univers și direcționează cuvintele, ce se cer spuse și scrise de mine, către mine. În miezul balizajului ăsta m-am pus și am curs în cuvinte. Iar timpul ăsta în care curg, e gol de toate dar și plin de toate. Habar n-am cum să-l descriu ca să-l cuprind. E un timp vindecător.
***
Prânzul mamei mă scoate din viața mea, doar a mea, forțându-mă să fiu incluzivă. Știu că asta e cheia, știu că trebe să includ, dar tare mi-aș dori ca incluziunea asta să fie în termenii mei, să nu-mi fie impusă, să nu mai am senzația asta că mi-e turnată apă cu forța pe gât și n-apuc să mai și respir.
S-a dus efervescența ei de dimineață, e din nou laconică, din nou mecanică în mestecat și absentă în privit. Mă cuprinde mila pentru ea, apoi mă umplu de întrebări către și pentru ea, din nou mă uit tristă la corpul ei și îmi opresc orice gânduri, trăiri sau emoții vor să mă trăiască. It is what it is.
***
M-am reîntors în relaxarea patului și îl ascult pe Wayne Dyer. Îmi place mult și sunetul vocii lui, mă alină și energia cuvintelor lui, iar sensul lor face click după click în mine, în inimă. Rezonez cu multe din spusele lui, pe toate le înțeleg, nu pe toate le cuprind în inimă pentru că încă nu le-a venit momentul în viața mea, nu m-am copt să le pricep, dar o expresie de-a lui mi-a dat fiori, fără ca măcar să știu de ce: do what feels natural to you. Să faci ce-ți vine natural, asta e cheia care deschide seiful unde zace comoara acestei vieți: scopul tău, menirea pentru care ai venit tu, special, aici. Fiorii ăia pe care i-am simțit au fost de fapt validarea corpului meu că asta e un adevăr irefutabil. Nu m-am gândit niciodată așa, nu am avut niciodată perspectiva asta și totuși mi se pare atât de simplu, atât de adevărat, atât de la îndemână încât mi se pare incredibil că n-am articulat eu asta până acum.
Nu cred că poate fi descris mai simplu și mai frumos și mai cuprinzător scopul vieții decât atât: fă ce îți vine natural să faci. Fără contorsionări care să dea bine, care să te urce deasupra altora, care să te înfoaie, îndoaie, astupe, murdărească, mutileze, anuleze, doară.