Ziua 290
În dimineața asta m-am trezit în afara mea. Știu cum sună, oricum nu am pretenția ca toată lumea care mă citește să mă și înțeleagă, cert este că am avut o senzație acută de dezlipire a mea de mine.
La cursul ăla spălător de ochi și de viață pe care l-am făcut acum ceva timp, am învățat un exercițiu tare fain ce presupune accesarea instant a unui episod trecut din viață, pentru scormonirea în buzunarul lui și a altor senzații sau stimuli care l-au compus și pe care nu i-am avut în vedere la momentul când l-am trăit. Ca să-mi pot înțelege trăirea asta ciudată, de neapartenență a mea la mine, am închis ochii înapoi și-am încercat să accesez noaptea ce m-a disociat așa, să mă bag conștientă în visele non-conștiente, să văd ce m-a făcut să acționez ca melcul atins.
L-am visat pe tata. Am visat-o pe soră-mea. Am visat oameni pe care nu-i cunosc dar care, împreună cu ei doi, făcuserăm toți zid împotriva mea, iar eu mă făcusem mică, mică, timorată, îngrămădită. Am văzut motivul pentru care toți încercau să mă convingă că nu am dreptate și mi-am dat seama că, la un nivel mai de adâncime, eu încă nu am înțeles și nu am procesat corect motivele pentru care sora mea a decis să nu facă succesiune și să nu împartă cu mine, ca fiică a tatălui nostru, lucrurile materiale rămase după el. Chiar dacă la suprafață eu sunt împăcată cu decizia asta, chiar dacă știu că fiecare își scrie cum poate faptele în karma proprie, uite că fie un resort din mine încă e răzvrătit pentru nedreptatea făcută, fie într-adevăr tata, de acolo de pe unde o fi, încearcă să-și "spele" păcatele față de mine. Pentru că, deși pusă la pământ inițial de cei care strigau la mine, în vis mi-am regăsit până la urmă și vocea și puterea și l-am privit direct în ochi pe tata, întrebându-l: am sau n-am dreptate? Iar el, cu lacrimi mari pe față, mi-a spus că nu greșesc.
***
Este foarte posibil ca lui să-i pară rău pentru modul cum mi-a afectat viața, realitatea asta în care eu încă trăiesc însă mi-aduce în față, din când în când, crudul adevăr: în afară de un spermatozoid mai vârtos, de un nume și de o măsuță sculptată, tata nu mi-a dat nimic. Nici timp, nici grijă, nici iubire, nici învățături, nici sfaturi, nici ucenicie la sculptat. Sau, ca să nu pară că accentuez ce nu mi-a dat, accentuez ce mi-a dat: handicap imens emoțional, cu care am defilat toată viața mea și care încă-și mai scoate capul, dorință bolnavă de atenție, orice semn mic de băgare de seamă din exterior s-a tradus, în ariditatea din sufletul meu, cu "ploaie de la Dumnezeu", m-a aruncat oarbă într-o lume a bărbaților, unde m-am bușit și-am încasat lovituri după lovituri, dintr-o impotență bine săpată în mine. Nu mai spun astea cu judecată, am închis ușa aia demult, ci cu amărăciune.
Probabil că, atacată de oamenii "răi" din visul meu și neapărată de singurii oameni familiari, m-am smuls din mine și-am fugit undeva unde să nu mă mai poate atinge nimeni, d-aia am senzația asta de separare, de distanțare, de nemine.
În pacea dormitorului nostru, în liniștea acestei dimineți, în ceasul ăsta mic de nouă zi, mi s-a făcut milă de mine și m-am chemat înapoi, șoptindu-mi că sunt în siguranță. Frate, da' brutalizați mai suntem noi, ființele umane, de nimeni alții decât părinții noștri, spre care privim cu toată inima și cu toată speranța. În dimineața asta, mi-am făcut timp să mă îmbrățișez, să-i trimit tatălui meu gând de mulțumire că a venit să-mi facă dreptate, chiar și-n al treișpelea ceas. Nu contează că a fost doar în visul meu, nu contează că nu a existat și nu va mai exista, în viața asta, o conversație în trei, pentru mine este esențial și suficient că, dacă ar fi trăit, ar fi făcut-o. Restul e cancan.
Cu fața udă, o țâră mai calmă și mai aici, cu toate ale mele, îmi încep recitalul de mulțumiri și o adaug și p-asta care tocmai mi s-a petrecut. Mi s-a luat o mare piatră de pe inimă, am o convingere imensă că tata mi-a înțeles frământările și nevoile abia acum și, de data asta, nu și-a mai întors fața de la mine. În final, m-a validat, chiar și așa, de dincolo de moarte, iar pentru asta îi sunt profund recunoscătoare.
***
Cu multă atenție pe intenții, mi-am băut apa și-am rugat-o să mă spele, să mă curețe, să mă hrănească și să mă vindece. Am nevoie de astea acum mai mult ca oricând, așa că merită un strop mai mare de focus. Mi-am pus semințe de floarea soarelui în smoothie, să se înmoaie o țâră până-l beau și-am pornit, un pic extenuată sufletește după dimineața asta cu cerințe grele de la sufletul meu, spre living.
Mi-am lăsat ochii să privească design interior, să se bucure de texturi, de culori, de creativități, de frumos. M-am lăsat și pe mine să zbor cu gândul și să visez, am nevoie de o pauză ușoară, de imaginarea unui viitor creionat acum și colorat cândva fix așa cum îmi doresc, de rupere de ancore atârnătoare ce mă țin într-un prezent nu tocmai pe placul meu. Și vreau să fac toate astea conștientă, să știu că mi se duce timpul liber, și magic, în direcții în care vreau să se ducă.
Ușor descumpănită și încă sub influența visului, refuz categoric să dau drumul la camera de supraveghere a mamei. Încă-s plină de amintiri dureroase cu tata, parcă nu-s pregătită să iau în piept trăiri prezente dureroase cu mama. Îmi trebe un timp tampon, un timp de respiro. Dar n-am decât o oră și-un pic.
***
De multe ori mă întreb dacă mama mai are gust. Nu-mi dau seama care sunt criteriile după care ea alege un fel de mâncare și-l respinge pe altul, pentru că nici de ăla pe care l-a ales nu pare satisfăcută. Pur și simplu, mâncatul la ea este un act mecanic, nu am mai auzit-o de mult să zică că "ce bun e" ceva, așa că eu cred că fie sunt motive estetice la mijloc, fie se mai zbate câte-o amintire eretică prin spațiul generos și liber acum al memoriei ei, fie e influențabilă din exterior, cel mai adesea de Mr. H.
I-am făcut scrambbled egg azi, să nu fie nici omletă prăjită, nici ou fiert că s-a săturat și am urmărit-o să-i văd reacția, având în vedere că e prima oară în viața ei când mănâncă oul făcut așa. Nimic. Nicio reacție, niciun mușchi nu s-a clintit pe fața ei. Mi-am strâns tentaculele ce-mi plecaseră să prindă vreo reacție și-am anunțat-o simplu că după ce termină micul dejun, o să mă apuc de curățenie. Din nou, nimic. Din nou, nicio reacție.
***
În ritmul în care schimb lenjeriile de pat la ea și le spăl la maxim de grade, în curând va trebui să cumpăr altele. Pe de-o parte e Sassy care pătează, pe de alta e mama care, după ce mănâncă fructele pe care și le cară, ca veverița, în cameră, se șterge pe mâini pe pilotă. Spăl rufe o dată la câteva zile și între rufele noastre și rufele ei întotdeauna intercalez o spălare și dezinfectare de mașină, plus o despăroșare serioasă. Băbuța blănoasă a mamei nu e tomberoneză banală, e de rasă și părul ei se adună în câlți în mașină pe care dacă nu-i scot la timp, se așează ostentativ pe toate hainele spălate ulterior. Și uite așa, o simplă activitate de a spăla niște rufe se diversifică în alte câteva mai mici, mâncătoare de timp și resurse.
Mi-am intrat repede în automatismele pe care le aplic când fac curățenie la ele și reușesc să termin totul în mai puțin de două ore, cu tot cu spălatul mamei și a lui Sassy.
***
Am terminat etajul și începe să mă strângă o durere de cap și să-și vâre coada o părere de greață. Ca mai mereu, încerc să le ignor, să le îndes înapoi de unde au venit, dar fac totuși o pauză de la efort și ies pe terasă, la soare, să-mi trag sufletul.
Nu reușesc să păcălesc durerea cu portocaliul marelui galben, așa că intru în casă și mă întind un pic pe canapea, să-mi las stomacul destins, să se evaporeze cât mai repede greața asta. Durerea de cap mocnește dar dacă rămâne la nivelul ăsta, pot s-o duc.
Scrollez pe instagram și privitul de imagini frumoase se traduce cu o strângere intensă și bruscă de stomac, ca o apăsare pe telecomandă. M-a durut frumusețea privită, în interior, visceral. Habar n-am de ce, parcă în loc să mă oblojească, mai rău mă scrijelește. E clar, am scăpat atât de adânc și de pe nesimțitelea în sacoșa cu ce n-am, încât m-a acoperit pe toate părțile și nu mai văd ce am.
Am mare nevoie acum de un inimar, un vindecător de inimă. Sau să mă fac singură propria-mi inimară. Cum mi-o fi norocul și putirința.
***
La prânz, mama e în ziua în care, din nou, nu mai mănâncă nimic cu carne. Am variante, îi pun masa și mă așez la masă lângă ea, o țâră cocoșată de greață și de durere de cap accentuată. O ascult cum fabulează și cum inventează povești cu mici accente de realitate în ele și nici nu mă mai minunez, nici nu mai încerc să fac sens din ele. Cum la ea mâncatul e act mecanic, la mine ascultatul poveștilor ei croșetate e de aceeași factură. E incredibil cum poți auzi cuvintele dar nu le mai treci prin filtrul propriu, e doar un zgomot de fundal care însă nu-ți consumă picătură de energie. Sunt expresia vie a "pe o ureche îți intră, pe ailaltă îți iese".
***
Mi-e rău. Am tras de mine să termin curățenia și la parter dar m-am terminat și pe mine, pentru astăzi cel puțin. Greața asta, dacă nu mă opresc, se va transforma în senzație de vomă, iar capul deja îmi zvâcnește într-un tempo știut doar el.
Fac dușul super repede și mă strecor în pat, sub pilotă, că parcă am și niște frisoane. Mda, îmi pare și se simte a fi clasica mea colică biliară.
Dau drumul la Netflix și sper eu ca privitul serialului meu drag Bridgerton să mă smulgă din realitatea asta și să mă ducă în alta, unde nu mă doare nimic.
Cred că ziua de azi a vrut să fie, și i-a ieșit, una cu mare încărcătură emoțională și, spre seară, chiar și fizică. Altfel nu-mi explic cum o simplă exclamație dintr-o banală scenă între o mamă și un fiu "Oh, my darling!", cu o intonație atât de caldă că mi s-a dus până în fundul sufletului, a scos din niște dosuri de inimă, bine ferecate, toată furia și tot dorul și toată dorința mea de a fi fost și eu protejată, îndrumată, mângâiată, toate fricile care mi-au străbătut fibrele și carnale și emoționale de câte ori venea peste mine câte o noutate și doamne, câte-au fost, la tot pasul! Și încă mai sunt dar acum, deși dorința asta a mea încă se manifestă, încă e caldă, e mult mai atenuată, că mi s-a bătucit ființa între timp.
Cu toată durerea mea de cap, cu toată greața adunată-n vintre, un plâns răscolitor dar curățitor m-a ținut în brațele lui până am spălat și mizeriile astea aduse la suprafață. De fapt, nu sunt mizerii, sunt fapte de viață, sunt trăiri de-ale mele trunchiate și îndesate în cutii prea mici ca să le cuprindă și care sar ca arcurile acum, atinse de o vorbă, de un gest, de o amintire. Sunt într-un proces de răscolire totală, a trecutului, a ființei mele, a tot ceea ce am îngropat și ascuns și asta ia timp. Și lacrimi, multe lacrimi.