Ziua 289
În negura nopții, dar mai ales a minții, încă netrezită și pusă pe croșetat, încă cu simțurile amorțite de somnul și plecarea de peste noapte pe alte tărâmuri, am simțit un sâmbure mic-mic de voință care-mi pâlpâie în interior și mă roagă să aleg să-mi fie bine. Doar eu pot să-mi fac asta și doar eu trăiesc și duc toate consecințele actului ăsta esențial de alegere. Probabil că și corpul, care încearcă să neutralizeze chimia răului pe care i-l fac alegând inconștient(ă) suferința, a pus mâna la sâmburelul ăsta și simt, în liniștea dormitorului nostru, cum mă rog eu pe mine să îmi iau adun azi, măcar din când în când, toată atenția, pe care mi-am împrăștiat-o-n trecutul care mă înțeapă pe ici pe colo sau în viitorul care mă doare că mi se pare că nu mai vine odată cu eliberarea mea cu tot, pe clipa prezentă.
Am încă așteptarea asta care stă acolo, agățată pe mai mult de jumate din tavanul minții mele, că trebe să se întâmple ceva, să existe un deznodământ, de orice fel, ca o spargere de puroi, după care să pot să merg într-o direcție clară, cu full speed. Ideea e că deși așteptarea are ceva substanță logică în ea, în termeni de timp, e mâncătoare de viață, de zilele astea care-mi trec oricum ireversibil și care, chiar dacă sunt chinuite de una sau de alta, au cu siguranță și multe plusuri pe care nu le mai văd de uscături. Zilele astea au în ele încă tinerețe a mea, încă putirință fizică a mea și, dacă m-aș sforța o țâră, ar putea avea și bucurie de viață în ele. Așa cum sunt, așa cum vin acum, nu cum, poate, o să fie după acel deznodământ.
Nu-mi promit nimic, că am văzut cum îmi fuge covorul de sub picioare atât de repede că nici nu știu ce m-a lovit, dar încep cumincioară și ascultătoare cu trimiterea în Univers a recunoștințelor care-mi vin natural când deschid ochii și văd câte am. Chiar dacă nu la toate simt, încă, că sunt aliniată între ce spun și ce simt, mă agăț de consecvență și le trimit pe toate în eter.
***
Cu o pufoasă mică și caldă la subraț, ciocolata mea neagră Spiky, ajung la parter unde îi începe spiritul de aventură. E o vorbă mișto care i se aplică gâgâlicei ăsteia ce n-are stare să stea înăuntru: poți să scoți o fată de la "țară"dar nu poți să scoți "țara" din fată. Pentru că și-a petrecut copilăria ea știe pe unde și cum, o trage ața mai tot timpul afară din casă, indiferent cât de cald sau de frig ar fi. Crescutul tomberonez, crescutul ăsta cum a putut fiecare e și elementul care probabil că ne-a legat pe una de alta atât de tare și care mă face să-i înțeleg nevoia de spațiu și libertate.
Nu-mi ajunge doar o halbă de apă caldă așa că după încă o jumate, mă simt plină și încălzită pe interior. Hai să trag căldura fizică și peste stările mele emoționale, poate mă ferește ea de frigul pe care-l adun peste zi.
***
Timpul meu liber de azi s-a reîntors la magia lui de acum ceva vreme: m-am înfruptat nesățioasă de episoade noi de viață la castel și am învățat cum se recondiționează rame vechi de lemn pentru ferestre. Mi se pare că restaurarea și readucerea la viață a unei case vechi îmi bifează atotcuprinzător pasiunea mea pentru vremuri care-mi curg încă prin vene și plăcerea cu care reinterpretez, refac, redau prin bricolaj viață nouă obiectelor vechi. Cum acum nu pot face asta eu însămi, mă umplu de plăcere și bucurie văzând cum fac alții. Și învăț, că sunt atâtea de învățat și simt, măcar puținel, că nu-mi irosesc zilele inutil în această bucată de viață.
***
Mamei i-am pregățit un sendviș cald și stau cu ea să-l mănânce. E și aici, e și absentă, dar colorez eu spațiul ăsta mut și alb dintre noi cu intențiile pe care le am pentru ziua din fața mea. Sunt absolut convinsă că sunt dăți în care mama, la nivel energetic, invizibil, se aliniază cu energia mea și chiar dacă în plan fizic ea nu mai poate controla rezultatul, pentru o bucațică de timp suntem aliniate acolo amândouă. Chiar dacă nu zice nimic, ceva de pe fața ei mă convinge că mă aude.
***
Ca să continui grija pentru pomișorii mei fructiferi curățați și tăiați acum câteva zile, azi e momentul să îi stropesc cu cuprice. Fix ca la umani, atunci când te tai, pui o barieraă să nu te infectezi, așa e și la copăcei, după ce i-am corectat, pun o barieră de cupru să-i feresc de boli. M-am echipat, mi-am preparat primii 20 de litri de soluție și am pornit cu vermorelul prin grădină. Eu cred că și puii ăștia de pomi, că și ei sunt tot viață, simt când eu le vorbesc, așa că sper să treacă cu bine peste iarnă și să nu mai pierd nici unul. Un cais mi s-a uscat dar mi-a lăsat moștenire trei puiuți să îi am în grijă.
80 de litri mai târziu, mi-am îmbăiat și grădina și curticica de flori în cupric. Am reușit și performanța de a rupe o curea de la vermorelul mare, care mi-a căzut într-o parte pe spate și m-am îmbăiat și pe mine, să mă țin bine la păstrare pentru iarnă.
Sunt în priză, marele galben mi-a dat din energia lui, așa că profit de toate atuurile din conjunctură și spăl și terasa și trotuarele din împrejurul casei. Mi-am aliniat vermorelele spălate și când să mă așez o țâră la o odihnă bine meritată, aud vocea binecunoscută de după gard a bătrânului meu vecin. Mă ceartă că mă înham la atâta muncă, tot timpul îmi repetă că "munca trebe să fie cumpănită", dar eu sunt de felul meu heirupistă, când mă apuc, mi se înlănțuie toate de mână și până nu le termin, nu mă las.
Stăm la o bârfă mică în soare și profit că e afară să-l ademenesc cu două iaurturi vegane, unul simplu și unul cu fructe. El e mare mâncător de iaurt iar eu vreau să-l cotesc spre ceva fără cazeină, dar să nu-i răpesc plăcerea. E uimit că există dar nu le refuză, are o curiozitate de copil în ochi și mă încântă mult că e deschis la lucruri noi. La el îmi validez, încă o dată dacă mai era cazul, că curiozitatea și dorința, sau chiar nevoia, de a învăța mereu lucruri noi, nu lasă creierul să băltească. De ceva timp eu simt visceral că am o imensitate pe care nu voi putea, în viața asta, s-o cuprind în învățare dar îmi propun zilnic să învăț, privesc cu ochi deschiși, măcar un lucru nou și să nu-mi sting niciodată setea asta de cunoaștere care mă mână constant.
***
Gata cu relașul, trebe să pregătesc ceva pentru prânz iar pilaful mi se pare cea mai la îndemână soluție și cea mai rapidă. Fug orele astea din zilele mele mult prea repede, nu le pot convinge cu nimic să stea pe loc și deja s-a făcut de prânz.
Mă simt mulțumită de mine și de ziua mea de până acum, am reușit să fac slalom și să nu mă molipsesc de la niciun jalon de strângere de inimă sau de dramă care mi-a venit, inevitabil, azi în cale. Starea asta parcă nu mă ține locului la prânzul mamei, nu știu dacă o ocrotesc ca pe-un pui mic de starea apatică a mamei sau pur și simplu sunt prea hotărâtă să am grijă de mine înainte de toate încât simt că nu pot sta la masă. Mamei nu-i pasă oricum, nu vede decât bolul de ciorbă și farfuria iar eu mă strecor în garaj/atelier, locul meu de joacă cu creativitatea, să fiu aproape de bucătărie.
Am așa o poftă de vopsit dar îmi dau seama că, deși am un raft pe care vreau să-l fac frumos, trebe mai întâi să-l încleiez și apoi să-l șlefuiesc. Iar pentru astea nu am timp acum. Chiar și așa, un strop amărâtă, mă așez la biroul pe care mi l-au cumpărat Mr. H și copila acum vreo doi ani de ziua mea, și trec cu privirea peste toate cutiuțele de vopsea, de ceară, peste pensule, peste scule, peste șmirghel și-mi dau seama, parcă niciodată nu am realizat asta până acum cu atâta claritate, că pot să fac orice.
Oricât de pompos ar suna, sau de îmgâmfat sau de incredibil, chiar pot. Pentru că am înțeles, din parcursul meu de până acum, că există un mod de abordare infailibil care duce pe oricine-l practică la același rezultat, de a face orice: nu te dai înapoi. Asta e toată șmecheria. Nu te sperii, nu te blochezi, îți sufleci mânecile, te uiți la ce vrei să faci, cauți pe net, întrebi, afli, aduci lumină și dintr-odată, ce părea cât un munte, începe să se lumineze și să nu te mai îngrozească. Există un cuvânt în engleză pe care nu știu să-l traduc în română ca să sune la fel de puternic: figureoutable, care e al naibii de sugestiv pentru orice în viața asta. Singurul blocaj în calea făcutului orice este nevrutul de a-l face. Punct.
***
E o după-amiază blândă afară, care-mi încununează o zi la fel. Stau pe terasă și vorbesc când cu marele galben, când cu zgubilitica de Spiky care mi se joacă cu papucii, când cu doi fluturi care se aleargă parcă-ntr-un joc de supremație. Iar în liniștea asta pe care mi-am permis-o mie și zilei mele, a venit și-un telefon fain, de la profa mea de curs, devenită prietena mea de viață.
Ca întotdeauna, vorbitul cu ea deșiră în mine noi perspective care stau calme înăuntru, așteptându-mă să le bag în seamă. Ca întotdeauna, femeia asta mișto scoate din mine sămânță curată și ochi spălați și mă face să văd, cu claritate, ceva ce parcă mi se deslușea și până acum dar, fie nu voiam să accept, fie mi se părea fals: deși eu cred despre mine că-mi dau voie să fiu slabă, că-mi accept tăvălitul, că îmi înțeleg cu adevărat greul pe care-l îndur și mă înclin cu răbdare și cu respect că pot să le duc și n-am dat bir cu fugiții sau n-am căutat ieșirea de urgență, de fapt eu îmi judec plângăceala asta și îmi neg dreptul la suferință. Declarativ e una, dedesubtul e altul.
Tot vorbind cu ea, mi-am susurat singură și unul din motivele pentru care probabil eu sunt atrasă irezistibil de vremuri de demult, vechi, vremuri unde traiul în comuniune era singura variantă de pe masă și unde ajutatul între membrii unei comunități era un mod de viață. Deși m-am obișnuit să fiu mai mult singură, cred în continuare cu tărie că omul, ca ființă venită să experimenteze, își poate atinge scopul mult mai repede și mult mai ușor cu și prin și pentru alții, nu de unul singur. Observ la mine că atunci când întind o mână de ajutor, mă umplu de o stare de grație care n-are absolut nicio legătură cu înfoierea unui ego flămând. Ba mai mult, în ultima perioadă, probabil pe fondul unei sensibilizări profunde, orice formă de umanitate, care vine de la mine sau o văd la alții, îmi dă o stare de beatitudine. Chiar dacă experiențele ni le trăim singuri, ni le interpretăm în funcție de aparatul emoțional cu care suntem echipați fiecare în parte, sublimul vine când nu ești doar pentru tine. Iar asta este una din mini lecțiile pe care le-am înțeles profund și definitiv în perioada asta de demență a mamei.
***
Gata, mi s-au consumat bateriile pentru ziua de azi, în care am ars intens dar bun, hrănitor pentru suflet. Până la urmă, sâmburelul ăla al prea dimineții m-a ținut toată ziua. Că așa am ales.