Ziua 288
Revenirea în simțuri mi s-a petrecut butucănos, parcă m-am simțit azvârlită fizic de pe-un tărâm în care eram ok, într-o beznă plină de griji. Asta e prima senzație care mă întâmpină în burta prea dimineții din dormitorul nostru. Nu e ceva ce gândesc, e ceva ce racolez doar cu simțurile, ca și cum peste noapte au ieșit din mine, ca niște aburi, toate grijile și gândurile și droburile de sare și plutesc undeva în jurul meu, în cameră, gata oricând să se facă țăndări în cădere liberă peste umerii mei.
Cu bruma de atenție trezită la ceas mic de zi, îmi scutur un pic percepția și mă aduc în realitate: de abia te-ai trezit! Care griji, care probleme?! Nici nu te-ai trezit bine! Mintea asta machiavelică alunecă extrem de ușor pe căile bătătorite, și, oricât de netrezită aș fi, mi s-a aprins un bec d-ăla de interogatoriu în mansardă: modul cum răspund la viața mea trebe urmărit în fiecare zi, în fiecare clipă. Că dacă mă las trăită, mă duc relativ ușor pe lângă drum, prin mărăcini.
Cu lumina asta încă sclipind puternic în minte, mă adun pentru ritualul de mulțumiri, sunt hotărâtă să insist pe el până mi-o picura din nou în suflet, în locul ăla de mi-l făcusem cândva catedrală, căldură d-aia frumoasă și plină și dătătoare de bun și bine. Nu-mi iese dar nu mă las. Am trăit odată asta, știu că se poate s-o mai retrăiesc. It's just a matter of time. And will.
Așa duală cum am pornit noua zi, mă scobor la parter unde încerc să mă păstrez neutră, pe o linie de plutire, nici adâncită-n mocirla gândurilor sabotoare, nici în extazul unei liniști faine care mă înconjoară. Am început să iubesc din ce în ce mai mult liniștea și să-i văd nenumăratele fațete și valențe. Liniștea fără sunete, liniștea fără griji, liniștea fără dialoguri interioare, liniștea plină a naturii, sunt atâtea tipuri de liniște și simt eu că nu pot încă să le cuprind pe toate.
***
Nu dau drumul la camera de supraveghere a mamei. Nu încă. Așa-mi beau în tihnă apa simplă, așa-mi aștern un pic și-n linii mari ziua ce mă așteaptă s-o trăiesc. Sper să n-o dezamăgesc.
Îmi iau smoothieul ca pe-o comoară ce mi-e și mă preling în living, tiptilită, să nu deranjez liniștea. Spiky cred că aleargă zorii p-afară, că-i văd cum se grăbesc să-mi inunde a lumină camera. Aș vrea să îngheț momentul ăsta. Sau să-l lungesc. Sau să-l pun pe repeat. Liniștea care e și-n afara mea dar și-n mine, în același timp, nu e o liniște pe care o am și o nasc ușor iar atunci când o trăiesc în fapt, pe lângă că mă alină fenomenal, mă mângâie atotcuprinzător de creier obosit dar și de corp muncit, vreau dureros de mult să nu mai plece.
***
Înțelesurile alea pe care nu mi le trag din "lecțiile" zilelor pe care le trăiesc, mai mult sau mai deloc, îmbracă noi și noi forme, poate, poate, le-oi prinde o dată dedesubturile. Din starea asta magică în care mă infiltrasem m-a trezit brusc apa trasă de la baia mamei și s-a simțit ca un scârțâit pe tablă. Probabil gândul ăla ca sunt o impostoare în liniștea aia fabuloasă s-a materializat mai rapid decât m-am așteptat sau poate Universul îmi încearcă rezistența sau acceptarea. E ca și cum ești pe o plajă, auzi marea, o briză mișto te îmbracă, totul e pace și vine unul lângă tine cu casetofonul, cu muzică la maxim. Sau meditezi și te bâzâie un țânțar. M-am readus la realitate. Iar realitatea este că trebe să mă duc, să-i duc pastila, să fac curat, să-i dau lui Sassy să pape. Restul n-are decât să aștepte.
Undeva, în mine, știu că după ce cobor din camera mamei nu mai pot înnoda starea aia perfectă pe care-a mutilat-o un tras de apă de wc.
***
Eu n-am ajuns încă la înțelepciunea aia să mă bucur c-am trăit ceva mișto și atât. Ca orice ființă umană hulpavă, mai ales acum, când mă simt aridă pe dinăuntru, eu vreau să mă agăț cât mai tare și să sorb cât mai mult din nectarul stărilor de pace. Nu mi-e suficient timpul ăsta puțin dimineața să mă umple el de pace și eu de înțelegere ca să mă țină o zi întreagă. Am nevoie de mai mult și cu cât simt nevoia asta mai stringentă, parcă cu atât se subțiază timpul mai mult.
Mă circulă un gând care se lovește de ceva timp de manta minții mele, ricoșează de colo-colo, doar-doar și-o găsi locul unde să facă click, dar știu că are în el o boabă de adevăr, conține în el o cheie care m-ar putea ajuta, dacă aș fi capabilă să fac ce-mi tot șoptește el: o să mă "vindec", de trăirile astea tenebroase, când o să mă scot în afara mea, când o să mă dau afară din ecuație și când o să fiu capabilă să fiu, ingenuă, doar despre ea, despre mama, fără însă să mă ignor, refuz, astup. Oricât de antagonic și de aiuritor poate fi gândul ăsta, îl simt în mine adevărat și-l simt cum crește, chiar dacă îl ignor. Numai că nu pot cuprinde cu mintea asta care judecă, care triază stări în bune și ne-bune, care mă tăvălește pe la minusuri greu de dus, cum să fiu iubire cu mama, în același timp în care sunt iubire cu mine. Din locul în care sunt acum, încă nu pot cuprinde. Trebe să mă cresc și să mă duc în locul ăla din care astea să-mi vină să le fac natural. Iar Universul, ăsta pe care-l tot blamez, asta face, îmi servește situații și stări și trăiri care să mă niveleze și cadreze cu noul loc. Înțeleg mecanismul, câteodată mi se pare totul elocvent dar emoțional nu-s pregătită.
***
Micul dejun al mamei se scurge în ciripitul meu continuu și-n tăcerea ei bolnavă. Nu vreau să plec din bucătărie, vreau să stau cu ea dar mă apasă sunetul sec al mestecatului, intercalat cu muzica siropoasă de la Radio Romantic. Mama nu mai are nicio luminiță în ochi și, în dimineața asta cel puțin, nici cuvinte în memorie și ca să acopăr prăpastia asta dintre noi, eu sporovăiesc și îi povestesc despre Spiky a mea, că subiectul "pisici" este unul preferat de ea. Nu reacționează, nici măcar să-mi spună despre pisica ei, e o tăcere care îmi dă fiori. Și eu mai abitir vorbesc și gesticulez, să umplu bucătăria de viața care pare c-a părăsit-o pe mama. Brrr.
***
Simt nevoia să fac curat, nu pentru că e neapărat nevoie în toată casa, ci doar pentru că, într-un fel ciudat, reușesc să imprim în realitatea fizică senzația aia de murdar pe care o am emoțional. Unde mintea umană nu reușește să pătrundă, să facă sens, pune de obicei un egal cu ceva aiurea, nelalocul lui și pervertește sensuri. Demența mamei e o boală. Dacă aș putea să smulg din demență sensurile pe care i le-am pus în cârcă și s-o privesc doar ca pe o boală, incurabilă, cred că aș face mari progrese și față de mama dar mai ales față de mine. Doar că pe mine încă mă bulversează câteodată, mă sperie de cele mai multe ori și mă frustrează maxim demența mamei, că nu știu de unde s-o apuc și cum s-o pricep. Pentru că nu e de priceput dar mintea umană e făcută să vrea să priceapă. Neapărat. "Jucatul" ăsta de una singură mă istovește peste măsură iar faptul că cercul de oameni cu care împărtășesc e extrem de mic, mă face să mă simt încărcată spre refuz.
***
Cică vorbele pe care nu le spui, se uită. Dar și alea pe care le spui, pot ucide. Ca să nu-mi mai aud propriile cuvinte din mine, îmi pun căștile și o ascult pe Connie, singura cu care rezonez la sânge zilele astea, singura pe care n-o simt de carton, n-o simt lozincată. Invariabil, deși e o mare prostie, de câte ori o ascult mă invadează o părere de rău că nu mai e aici și, deși îi trimit un gând de drag acolo, în imaterial, mai curg și câțiva bulgări sărați. Da, Connie, ai mare dreptate, ne e mult mai la îndemână să ne punem în fund și să ne plângem decât să ne luăm puterea în mâini și să ne-o asumăm. Plânsul de milă e mult mai ușor decât responsabilitatea. Mi-e mai călduț să zic și, pe alocuri, chiar să și cred, că de vină e altcineva pentru modul cum mi se scurge mie viața printre degete acum, decât să hotărăsc o dată pentru totdeauna, sau în fiecare dimineață pentru ziua ce se coace, că eu aleg să mă strivesc sub mulțimea de to do-uri sau să mă îngrețoșez sau să plâng. Nu vine nimeni să-mi pună pistolul la tâmplă să le fac, eu le aleg cu religiozitate în fiecare zi în care nu sunt prezentă la scânteia divină din mine care respiră și-n ziua aia.
***
Prânzul mamei mă ține în bucătărie, la masă cu ea, prin noutatea cu care vine. Mama are chef de vorbă și dă drumul la cuvinte așa din senin, în timp ce eu căutam scuze să mă escortez singură în afara camerei. L-a sunat pe fratele ei (!) că e Sf. Dumitru și așa-l cheamă și el a ușuit-o repede, că n-are timp să stea la telefon. Nu știu dacă chiar l-a sunat sau nu, câteodată reușește să folosească telefonul, dar știu că de câte ori vorbește despre el sau sora mea, e dărâmată. Ăsta o fi semnul, în lumea ei, că pe oamenii ăștia doi chiar i-a iubit? O fi având iubirea asta a ei o așa putere să răzbată prin demență și uitare și să lumineze puternic, dar dureros, în mintea ei? Eu cred că dacă chiar l-a sunat și chiar a grăbit-o la telefon, este pentru că nici el nu mai are toate țiglele pe casă. Sau poate lipsa asta de sentimente e moștenire genetică, se trage din neam iar, în sufletul lui, mama nici măcar nu licărește. Privit de afară, pare că tabloul e construit din piese de domino, toate cu sens: eu am așteptat de la mama emoție, n-a venit, mama a așteptat de la frati-su emoție, n-a venit, cine știe de la cine o fi așteptat și el emoție și n-a primit. Suntem toți defectați o țâră. Și nu toți ne prindem de asta la timp.
***
Am terminat de strâns, de spălat, de curățat și mă dedulcesc cu o ieșire pe terasă. Habar n-am cum am reușit să mă dezumflu, pesemne tristețea mamei mi-a acaparat cerul sufletului fără să-mi dau seama. Din nou mi se pare inutilă viață. Cu atât mai inutilă dacă nu reușesc să îngrămădesc în clipă cât mai multe senzații, bune, evident.
Cam cum am făcut toate lucrurile în viața mea, de-a-ndoaselea față de majoritate, cred că abia acum m-am "copt" la întrebările existențiale: ce sens am eu aici? ce sens are viața?
Dar m-am copt doar la pusul de întrebări, cred că-mi mai trebe încă p-atât sau cine știe dacă vreodată o să și aflu răspunsurile. Deocamdată, singurul răspuns pe care-l am este că Dumnezeu e căutător de senzații.
Mă roade însă și întrebarea întrebării: Dar de ce e căutător? De plictiseală?