Ziua 287
O țâră fără chef, o țâră forțată, o țâră curioasă.
Un pomelnic de mulțumiri, un pomelnic de gânduri, un pomelnic de to do-uri.
Beznă, blăniță, iubire bidirecțională.
Întâi decizie abruptă, apoi mai molcomă, dar tot decizie, abia la final alegere.
Începutul ăsta de zi este un melanj aparte, are și susuri și josuri intercalate interesant, de nimeni alta decât mine. Care azi mă simt și-un strop mai vie. Și înțeleg că lucrurile au nevoie de timp. Și alea mici, și alea mari, și alea grandioase. Nimic nu se ivește peste noapte care să țină în pântec ceva mișto și durabil. Decât aiurelile, tâmpenile, grijile, frământările, fugile, temerile, fricile. Astea, care și ele au buzunare și pot ține în ele multe alte gogorițe mai mici sau te pot înghiți pe de-a-ntregul înăuntru, se nasc cel mai ușor. De aia, eu cred că noi umanii, avem iadul mai aproape de carne decât raiul mai aproape de suflet, pentru că am născut milenar mult mai repede mizeria decât aurul.
***
Puiuca mică blănoasă a și pornit spre noua zi, spre noile aventuri, eu sunt un strop mai ruginită dar mă ung din mers. Gândul care-mi stă lipit de-un perete de creier, de ceva timp, că trebe să mă apuc de sport, să nu-mi las corpul să anchilozeze, mă trece și azi rapid și-mi dau seama că trebe să-l aduc și pe el într-o realitate. Multe lucruri mi le-am pus on hold cu ocazia demenței mamei dar cum n-am un orizont finit al derulării acestui episod nefast din viețile noastre, cred că e o pierdere de timp și de mobilitate, irecuperabile.
Afară e un început de zi fix cum a fost al meu. Cerul e un bebeluș răsfățat în tușe de roz și albastru tare faine iar pe deasupra pământului, în zona pârloagei de prin jurul nostru, ies aburi calzi de ceață lăptoasă. E frumos afară. În afara mea e atât de frumos. Poate fac ceva să aduc și-năuntrul meu frumosul ăsta.
Am băut apa din două guri, simplă din nou, mi-am pregătit smoothieul cu un ochi în afara ferestrei, îmi place prea mult cum se desface ziua asta ca să ignor. Vreau să mă umplu de început nou, primenit a bebeluș, de culoare, de frumos, de viață. Ca întotdeauna, viața, din afara mea, merge mai departe, nestingherită și netulburată și frumoasă, indiferent câte împungeri în coasta egoului îmi fac eu.
***
În weekend, când a fost copila la mine, vorbeam cu ea despre cum ar vrea să-și decoreze ea casa: modern minimalist. Cât mai simplist, cât mai aerisit, cu linii cât mai drepte și mai geometrice, cât mai puține culori, cât mai puține orice. Iar azi, zâmbesc și mă uit la un tur ce conține 10 stiluri de design interior premiate, care toate promovează culoarea, texturile peste texturi, o nebunie de mai multe lumi într-una singură. Nu sunt nici eu fan-ul încărcăturilor exagerate dar îmi plac la nebunie imprimeurile florale, sparte brusc cu cele check sau dungi. Îmi place să văd tablouri pe pereți, îmi plac casele cu personalitate, fie arhitecturală, fie din decor. Nu înseamnă că nu-mi place și designul simplu, doar simt că nu aș putea să trăiesc în el, mi se pare steril, chiar dacă apreciez linia. La fel și copila mea, n-ar putea să trăiască în stilul meu, deși după ce a plecat, forțată de împrejurări, mi-a cam plâns de câteva ori, de dorul sentimentului de cosy și intim al casei noastre.
Azi mi-a plăcut mult timpul meu liber. Cu design, cu smoothie bun, cu cafea slabă dar miros fain, cu Spiky adunată în casă torcând lângă mine, fără niciun gând tentacul spre mama sau camera ei. O să trec podul când o să ajung la el, nu mai trimit gânduri inutile să-mi aducă înapoi greutăți de suflet.
***
Încă încerc să găsesc moduri de a rumega căderea atât de abruptă între starea din timpul meu liber și cea imediat următoare, pe care o trăiesc, invariabil, în diminețile din camera mamei.
***
În pauza dintre pastila pentru tiroidă și mic dejun mă mai încarc un strop și cu rezultatele analizelor de urină: mama are în continuare infecție urinară, chiar dacă i-am făcut tratament cu antibiotic. Îi trimit analizele și doctoriței și aștept feedback-ul ei. Voi vedea mai încolo ce e de făcut, acum îi pregătesc un sendviș încălzit cu lapte bătut și ardei roșu gras. I-am scos și un iaurt simplu, ca alternativă la laptele bătut și deși, la vederea lor, a zis că le mănâncă pe amândouă, a rămas doar la lapte.
Mintea-mi fabrică scuză după scuză să mă fofilez și să ies din bucătărie dar am hotărât să mă impietresc acolo, pe scaun, la masă cu ea. Aseară, înainte să adorm, m-au cutremurat niște întrebări: oare demența mamei a născut în mine un demon egoist? Sau era acolo și l-a trezit? Sau toată trauma abandonului pe care l-am trăit în mod repetat cu ai mei, dar în mod special cu mama, de la care m-am lăsat deschisă să primesc și n-a venit o dată, de două, de nouă, de 99 de ori, iese acum cu forță, hâd și mă retrăiește?
Chiar dacă nu mai am efuziunile pe care le-am avut față de mama la început, când am adus-o la mine, eu nu m-am purtat și nu pot să mă port urât vreodată cu mama, i-am dat toată grija și devotamentul de care sunt capabilă, uneori peste limitele mele de anduranță. Nu-i lipsește nimic material, îi e cald, îi e curat, are mâncare proaspătă mereu, fructe întotdeauna la discreție, medicamentele la ore fixe, e spălată, e bibilită. Da, că nu-i spun c-o iubesc, asta așa e, că mă cert cu corpul și cu mintea ei când nu mai pot, și asta e așa, dar faptul că ea e aici, nu într-un azil și eu din domniță n-o scot, demonstrează în fapte și nu în spuse, sentimentele mele față de ea. Față de ființa asta umană care trece prin ce trece, pentru că, de multe ori, eu nu mai pot asocia corpul cu mama. S-a produs inițial o fisură între cele două, dar acum s-a căscat ditamai ruptura, în special când devine din ce în ce mai nefuncțională.
Uite că nu m-am topit de la un mic dejun, nici nu mi-au mai umblat ca nebunii puricii pe sub pielea brațelor. Fie, dacă vrei, nu e chiar atât de rău, fie azi am o zi mai indulgentă.
***
Mă apuc să scotocesc prin frigider, să văd ce pot să încropesc. Am dovlecei, deci fac o ciorbă acră de legume cu mulți dovlecei și mai am un rest de aluat de pizza, plus câteva ciuperci. Nu-mi ajung ciupercile să acopăr tot aluatul așa că decid să fac jumate de aluat tartă cu ciuperci scăzute în sos de oțet balsamic și ceapă caramelizată iar cealaltă jumătate pizza vegană cu sos de roșii făcut în casă, cu mult oregano, cu cașcaval vegan de două feluri și mult cu ardei roșu feliat. Presar peste ambele mult parmezan vegan din semințe de floarea soarelui și bag la cuptor.
Mai am și un rest de conopidă și varză de bruxelles, le glazurez și pe ele cu ulei de măsline, sirop de artar, usturoi, piper, chilli, drojdie inactivă și coriandru și tava nr 2 is in the oven. Așa mi-a plăcut să gătesc azi, condusă doar de resturile din frigider și fără stresul "o să mănânce? o să iasă bun?", încât nici nu știu când a trecut timpul.
***
E liniște în casă și-mi place, pentru că în liniște eu mă pot auzi cel mai bine. De fapt, nu doar că e liniște în casă, sunt ok, e liniște în mine iar asta e o mare reușită, deși, sinceră să fiu, nu prea-mi dau seama ce credit să-mi arog pentru asta.
În liniștea asta, cuvintele curg pe țeava inspirației iar eu, doar ca simplu scrib, le aștern pe laptop. Țăcănitul monoton al tastelor contribuie în mod ciudat la adâncirea mea în liniștea asta duală, de afară și din mine, iar eu am o senzație carnală de vindecare. Mulțam!
***
Nu doar mie mi s-au părut delicioase toate bucătărelile, Mr. H mi-a sărutat mâna, la propriu, pentru masa pregătită iar mama a mâncat și ciorbă, și o bucățică de tartă și o bucățică de pizza. Știam că n-o pasionează conopida și nici mini vărzuca, așa că nici n-am insistat, dar am închis prânzul cu multă satisfacție eu, și papilară și emoțională, iar ea părea mulțumită, după cum mi-a zis, la rândul ei, "Sărut mâna pentru masă".
Oare mai negru pe alb, mai evident, mai ca la mintea cocoșului că totul e doar o alegere personală, inclusiv durerea, inclusiv iubirea, e posibil să mi se arate ca să înțeleg, cu subiect și predicat?!
Și totuși, ce ușor alunec în neguri.
***
Prima parte a după-amiezii mi-am petrecut-o în curte, în plimbare, cu diverse jumuliri sau tocări de crengi și apoi pe terasă, în ultimele raze de soare cald. Am dat drumul s-o ascult pe Oprah și mi-a derutat și deraiat gândurile o reclamă, care avea încastrat în subliminal, mesajul că e greu de făcut. Nu știu la ce era reclama dar mi-a apăsat un buton.
Da, totul și orice poate fi greu. Cred că am aflat-o și trăit-o din plin pe pielea mea, și la propriu și la figurat, în ultimele luni. Ce credeai cândva că e floare la ureche devine o greutate aproape insurmontabilă. Ce altădată făceai fluierând, acum îți ies ochii până duci la un capăt, nu neapărat la bun sfârșit. Dar cred că unul din cele mai mari defavoruri pe care putem să ni-l facem este să ne spunem unul altuia că "nu va fi ușor". Extinderea asta a impotenței unuia asupra actului altuia e o boală grea și majoritatea suferim de ea. De ce gândim că, dacă nouă ne-a fost greu, sigur e greu și pentru altul? Știm noi ce putirințe, ce comori, ce idei minunate are altul, care-l ajută să treacă fix prin situații similare cu noi cu capul sus și umerii relaxați? Noi ne facem nu numai nouă viața grea, le-o facem, bine intenționați evident, și celor din jur. Ce e greu pentru mine, și pentru x și pentru y, pentru altul nu e. Purtăm lentile diferite și avem percepții diferite. In the end, totul, dar absolut totul în lumea asta, e despre percepție.
***
În restul după-miezii și-al serii, m-am reîntors la liniștea creatoare de cuvinte care se cer scrise. În ultimul timp, am devenit confortabilă și cu pauza, și cu nevorbitul, m-am împrietenit și mai adânc cu liniștea iar ea începe să-mi aducă daruri.
Cine ar fi crezut vreodată că mă voi sătura de "vorbit" prin scris?!