Ziua 286
Nu știu când s-a făcut dimineață, nu știu când a trecut o noapte întreagă, că parcă adineauri derulam ușurel o zi faină de duminică cu oameni dragi alături. Știu că mă zgârie tare de timpane alarma telefonului lui Mr. H care pleacă din nou fizic la birou și, mai nou, la kick boxing. M-aș da jos din pat și nu m-aș da jos din pat. În fracțiunea asta de suspendare de acțiune, mă invadează aproape concomitent, în același spațiu mental, două gânduri: 1. la cât îl cunosc eu de "prăpăstios" pe Universul ăsta, tare mi-e că-mi dă ceva care să mă țintuiască la pat, așa că ia să nu mai zic eu că nu m-aș da și 2. ooo, dar ce bine ar fi dacă aș putea să mă lenevesc și eu un strop, să-mi întind oasele obosite și corpul ăsta hărtănit sub căldurica asta moale a pilotei, să mă înmoi toată într-o stare de dolce far niente, să fiu liberă de toți și de toate, așa cum am venit să fiu în această viață. Niciunul din cele două gânduri nu-mi dă o stare de bine, ci mai degrabă mă bâzâie într-un fundal cu o iritare surdă. Trebe să mă dau jos. Floricelele pe câmpii nu sunt în programul artistic al vieții mele din acest moment.
***
E beznă, lumina din bucătărie mă sfredelește până-n creier, Spiky deja a tăiat-o afară, în beznă și frig, iar eu încep robotic îndeletnicirile prea dimineții din bucătărie. Mi-e corpul sugativă, am o sete în carne de zile mari și simt efectiv traseul apei înăuntrul meu. E primul musafir care mă viziteaă pe interior și cel care-mi stă startul în zi la mașinăria asta minunată ce mi-e frate porc, corpul.
N-am comentat până acum la semințele murelor din smoothie dar azi încerc o strecurare, poate reușesc să-l fac cremos și curat. Mda, reușesc, dar e o muncă migăloasă care nu merită efortul și timpul pierdut. Am devenit infinit mai atentă cu timpul meu prețios de dimineața, așa că nu mi-l risipesc aiurea cu sâmburei de mure.
***
Mr. H a plecat, Spiky ea știe pe unde colindă, mama încă doarme, iar eu mă adun cu smoothieul bun în living, pe colțar, așteptând revărsarea totală a zorilor luminoși peste mine și casa noastră.
În ultima perioadă, că sunt mai mult singură, m-am împrietenit mult mai mult cu mine. Am început să-mi observ tiparele, să știu când și ce reacții mă stârnesc, să-mi văd pornirile instinctive, să fac, când îmi iese, pauza suficientă între pornire și manifestare astfel încât să nu mă mai conducă impulsul. Iar diminețile, când parcă liniștea din jur nu mă lasă s-o astup cu sunete, fie ele și plăcute, sunt ferestrele mele către mine, așa cum sunt eu, într-o zi cu speranță pe aripi, în alta parcă fără aripi deloc. Pentru că mi-am propus să articulez tot ce prind în ochiul atenției mele în această perioadă de demență a vieții, îmi dau seama că, in the end și întotdeauna, nu mă am decât pe mine aproape. Așa că poate reușesc să-mi fiu mai blândă o țâră.
***
Curățenia de la ele din dormitor e un subiect pe care încerc să mi-l fac cât mai suportabil, clar prieten nu va ajunge să-mi fie niciodată. Mama a dormit până la 8, Sassy miorlăie a foame, camera strigă după aer proaspăt, iar eu dau repede din mâini să închid cât mai repede subiectele astea care mă îngrețoșează constant. Rezistența mea la a accepta că asta trebe să fac în fiecare dimineață este cea care-mi blochează obișnuința să se așeze peste activitățile astea matinale neplăcute. Cearta asta pe care o am constant cu situația, revolta mea, indignarea morală și a stomacului pe care le țin în viață prin dialogurile sterile ce le port în minte, sunt o barieră pe care mi-o pun singură peste blazare, peste acceptare. Din nou, văd ce fac, dar nu reușesc să-mi cotesc acțiunile să fac altfel. Nu încă.
***
Îi las pe masă pregătit micul dejun și ies să greblez și să dărâm castelele harnicelor cârtițe și cârtițoi. Apoi scot sacii de reciclabile la poartă, că parc-am auzit mașina de gunoi că vine. Vai, dar ce servite îmi vin scuzele de a evita statul la micul dejun azi dimineață! Și pentru că nu mă pot dezlipi de mine, asta care fuge, de mine, asta că mă judec că fac asta, încerc să fac o mediere între ambele părți ale mele, că fiecare are dreptatea ei. Dacă mamei îi pot înțelege, câteodată, scuza că "atât s-a priceput să facă" de ce nu aș accepta aceeași scuză validă și pentru mine? Că doar nu-s o superființă, sunt fix din același aluat.
***
Mult timp i-am tot certat în gândul meu pe gunoieri. Deși le scot coșul de gunoi în drum, să le fie cât mai ușor, aproape întotdeauna îl lasă în mijlocul drumului, aruncat așa cum le vine. Azi, după trei ani, mi s-a topit dialogul pe care-l porneam cu ei de obicei, înainte să înceapă. Atât pot ei să facă. Chiar dacă o fac cu ciudă, chiar dacă e o mică revoltă a lor față de alți oameni care "au", atât pot ei să facă. Dacă dau la o parte revolta, bravada, frustrarea, neputința lor, acolo, la rădăcină, sunt niște ființe care au crescut în viață cum au putut. Cine sunt eu să le judec circumstanțele?
În timp ce-mi aduceam nărăvașul coș de gunoi în dreptul porții, mă aud strigată. E prietenul meu, tatăl vecinului, care s-a întors să stea aici peste iarnă! Ne-am luat în brațe atât de sincer și de curat, că m-am încărcat instant de bine.
Așa cum mi-a promis când a plecat, a venit la noi în curte și am curățat cu el pomișorii fructiferi. Am învățat care e tăierea pentru formarea de coroană și care sunt tăierile pentru rod, cum să curăț pomișorul să fie aerisit pentru noi creșteri și cum să-l tund să-i țin înălțimea sub control, pentru ușurința viitoarelor recoltări. Afară e soare, e cald, iar prietenul meu a făcut translația marelui galben de afară și înăuntrul meu.
I-am răsplătit cu un sirop fără zahăr efortul și am stat pe terasă la o vorbă. Două. O sută, o mie, cât are el nevoie să-mi povestească, din nou, viața lui. Și-n timp ce-l ascult, îmi dau seama, din interiorul meu, ce bine îi fac lui că-l ascult dar și ce bine îmi face mie să-l ascult. Realizez că eu nu pot cuprinde nefuncționalitatea asta "nouă" a mamei, demența, fix la fel cum nu am putut cuprinde nefuncționalitatea ei ca mamă a mea atâta timp, d-aia nu mă pot purta cu ea cum mă port cu omulețul din fața mea. O fi asta sau o fi altceva? Mi-o fi mie frică să verbalizez altceva-ul? Orice ar fi, e clar că pot să fiu blândă și înțelegătoare și atentă și caldă total și fără niciun efort cu oricine altcineva decât mama mea. Iar ăsta e un indicator cât carul de mare că eu de fapt n-am făcut pace în mine, eu n-am integrat de fapt lipsa ei din viața mea. D-aia nu pot accepta acum prezența ei, chiar și așa, ciuntită. În mine, copila aia care a suferit cumplit și a crescut ca buruiana neîngrijită ia, mai tot timpul, hățurile sentimentale în relația fiică-mamă.
Și cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă ambalez mai mult, cu atât copila aia strigă neliniștită la adulta asta care încearcă să facă pace, să înțeleagă toate părțile și să le pună de acord. Azi am înțeles că nu punându-i mâna la gură fetiței să nu mai strige și să nu se mai revolte, voi stinge "conflictul". Trebe să fac cumva, să mă întorc în timp și să-i vorbesc pe limba ei, să mă pun la mintea ei crudă cu care ea a înțeles, dureros, că nu-i iubită, dar n-a înțeles de ce. Încă un task pe lista mea de făcut când oi prinde ceva putirință.
***
Cu înțelegerea asta nouă, am stat cu ea la prânzul ei, curioasă să-mi ascult trăirile și ce zic ele. Mama e însă taciturnă, pare că nu vrea sau nu-i pasă dacă sunt sau nu la masă cu ea, iar conștientizarea disfuncționalității ei îmi dă cu virgulă, mă blochează azi mai mult ca altă dată, poate și pentru că tocmai ce-am ascultat o poveste de viață interesantă, povestită cu fir logic, de un bătrân de 82 de ani. Un bătrân pentru care cei trei copii pe care-i are sunt trei boțuri de aur. Cât de mișto și cât de răscolitor pentru puiul din mine.
***
E sfârșit de octombrie, eu sunt în tricou cu mânecă scurtă și mai scot două dalii, să le pregătesc de hibernare. E incredibilă vremea asta iar eu îi mulțumesc că-mi permite să stau afară, în natură. Adun crenguțele tăiate de la curățatul pomilor și le duc la zona de compost, ajut puțin vițele de vie cu niște fâșii de material prinse de porți, să se întindă pe ceva până reușim să facem bolta, ud și mă las cu totul, cu gânduri, cu griji, cu întrebări, pe mâini calde și mângâietoare de mare galben.
În liniștea asta care s-a așternut în mine și-n jurul meu, aud din nou vocea care mă strigă: bătrânul e de partea cealaltă a gardului cu o punguță pe care vrea să mi-o dea peste gard. Sunt DOAR 4 mere, că doar mere are ca fructe și știe el că eu nu mănânc decât fructe și legume. El n-a uitat că-s vegană.
Uite că iar plâng, m-a impresionat omulețul ăsta, cu generozitatea lui peste orice limită, cu gândul lui plin de cald, cu gesturi înspre mine, de la care nu are nimic de câștigat și realizez că atunci când îmi dau volumul la mic în interiorul meu la partea aia care se dă de ceasul morții, sunt doar un vas prin care curge soarele, recunoștința, iubirea, înțelegerea. Iar astea vindecă.
***
În energia asta balsam mi-am culcușit toate intențiile și gândurile restului de zi. M-am cuplat la energia scrisului și ea m-a ghidat lin să nu mai vărs năduf în cuvinte, chiar dacă trăirile mi-s pline, îndreptățit sau nu. Mi-am luat timp conștient să mă las desfătată de apa asta magnetică, capabilă să mă spele la multe nivele, să mă albească și să mă primenească, pregătindu-mă pentru o nouă eu.
Și-am adormit legănată de torsul sufletului ăsta mic, unul din boțurile mele de aur.