Ziua 285
Dimineața asta are aromă inconfundabilă de duminică. Nicio altă dimineață nu se simte ca asta de duminică, atunci când începi să devii mai atent la timpul tău. Sau mai zgârcit cu el. Duminica dimineața este singura zi, dintr-o săptămână întreagă, în care sunetul plin al liniștii nu este spart nici de vreo bormașină, nici de vreun utilaj, nici de vreun strigăt. Duminica dimineața nu se aude decât muzica naturii iar asta îi dă unicitate și frumusețe. Explicația asta nouă vine s-o înlocuiască în mine p-aia înrădăcinată de mică că e "weekend", e de relaxare. La mine de mult timp, chiar dinainte de demența mamei, duminica n-am alocat-o relaxării, pentru că mereu m-a intrigat Interdicția "nu e voie să ...". Ba e voie să orice vrei, nu e niciun bărbos acolo care stă cu ochii cât cepele să vadă dacă aia mică a lu' Locatelli respectă cutume sau litera Bibliei, interpretată și răsinterpretată, de fiecare, după putirință și ochi spălați.
Dacă n-aș scrie, aș zice că am înnebunit și eu, nu înțeleg unde se comprimă 7 zile in a blink of an eye. Parcă ieri a fost tot duminică.
***
Am reușit să-mi aduc scama vitezei în dimineață și mi-am debitat rapid și mut, în interior, pomelnicul de mulțumiri, destul de aeriană. O țâră din iapa neîmblânzită din mine, cum simte că ceva începe să miroasă a "trebe să", cum începe să se scuture și să se încăpățâneze, să se pună de-a-ndoaselea. Am în mine o repulsie față de "trebe să" care de multe ori, îmi face cărțile și determină acțiunile și nu întotdeauna într-un mod inteligent. Nesuportatul ăsta de căpăstru, cu orice preț, m-a costat destul în viața mea dar e și rebela asta un fir din mine, probabil cel mai curat și mai neîntinat de programele cu care m-au încălțat ai mei și societatea de-a lungul vieții.
***
În același spirit de fugă autoimpusă, am băut apa pe repede înainte, să am mai mult timp liber, să-mi sorb cu parfum de Franță veche smoothieul, să mă umplu de ceva fain înainte să vină ziua tăvălug peste mine. Timpul ăsta e singurul în care mi se desfac gândurile din încordare, în care simt câteodată efectiv cum mă ung pe crăpăturile din ziua precedentă, în care mă mai iau pe mine la o vorbă calmă și caldă, în care mă permit, slabă, vulnerabilă, puternică, capabilă.
Înainte să mă acapareze to do-urile zilei, îmi primenesc livingul, arunc la compost daliile uscate și deschid larg geamurile. Cântatul a două păsărici ce stau pe gard mă prinde în notele lui mișto și rămân locului. Le invidiez pentru voce, pentru zbor, pentru libertate și-n invidia asta își face loc cu coatele drama. O simt cum încearcă să-mi bulucească iar ochii dar de data asta aroma de duminică și un cântec curat au fost mai tari: în acest moment, sunt aici, cu ochii la verdele trifoiului, cu un mare galben care mă mângâie cu palme-raze calde, cu cântat de păsărele, cu prietenul senin. Chiar dacă în următorul trebe să urc la mama, acum sunt aici și nu mi-e rău.
***
Pentru că am avut experiența apartamentului mamei unde Sassy făcea piș în toate colțurile posibile, când le-am pregătit camera, am pus o litieră în baie și una în cameră, în singurul colț liber care ar putea să o tenteze pe grăsană să-și facă nevoile. Până acum, nu a folosit litiera asta niciodată.
Cum am intrat la ele, m-a luat în plin mirosul, că mi s-a oprit trasul aerului în dreptul nărilor. Sassy a folosit și litiera din cameră, e o mizerie întinsă peste tot și o putoare pe măsură. Am zâmbit amar la momentul de mai devreme. Discrepanțele astea brutale, de la ciripit și frenezie la rahați și mizerie sunt salturi care mă fracturează și mă obosesc. Iar când oboseala se adună, mă duc spre disperare. Încă n-am ajuns și fac eforturi mari să n-ajung să văd ce înseamnă disperarea adunată.
Am deschis, am strâns peste tot, am spălat, aruncat, am spălat băbuța blănoasă la fund și mi-a scăpat un oftat și-o vocalizare: "m-am săturat să tot strâng!" Moment în care pe mama o pufnește râsul. Mă întorc, mă uit la ea și-mi dau seama că ea nu mai vede ce fac, nu mă mai vede, în cazul în care o fi făcut-o vreodată, ea râde că Sassy se scutură pe piciorușe acolo unde probabil n-am șters-o suficient. Iar asta mă umple de spume. Instant.
***
Ies afară și vreau să-mi spăl spumele cu daliile, care sunt pe final. Cele trei buchete faine cu florile astea care s-au dovedit a fi revelația anului, împreună cu ceainicele de porțelan vechi pe care le folosesc pe post de vaze, îmi mai temperează un strop izbucnirea. Îmi dau seama că mama reușește, fără să vrea și cu siguranță, fără să vreau, să mă apese pe butoane de fiecare dată. Culmea este că tot din cauza ei am butoanele astea în mine. Mai nasol e că nu știu cum să le sting iar eu sunt singura din duetul ăsta care mai poate face ceva în legătură cu asta.
***
Din nou, mi-e clar că nu pot să mă înfrâng și să stau cu ea la masă, nu azi, nu acum, când i-am pus atâta vină în cârcă. Îi pregătesc micul dejun și mă fofilez de colo-colo, cu diverse trebușoare, reale sau închipuite, dar cu un gând imens în mine: trebe să-mi curăț acțiunile și gândurile de tâmpeniile astea cu care o împovărez, trebe să înțeleg, din nou, că a făcut cât a putut ea să facă, cu știința pe care a avut-o, cu disponibilitatea pe care a avut-o, cu resursele emoționale pe care le-a avut, sau nu, când m-a crescut. Că furia asta a mea pe ea nu are niciun sens acum, la atâția ani distanță, că nu mă ajută absolut deloc pe mine ci doar mă otrăvește, că ea oricum n-a știut, nu știe și nu va ști niciodată ce lupte se dau în mine. E ușor de zis, înțeleg la nivel cerebral totul, că doar eu mi le spun în subsidiar, dar emoționalul nu vrea să se ralieze cu cerebralul și să mă lase din chingile astea în care mă ține. Dar eu îmi repet și poate, într-o zi, va face click în puzzle-ul meu.
***
Pentru că e duminică, e zi de curs pentru Mr. H și iubitul copilei dar azi vine și ea cu el și vrea să facem pizza. Până vin ei fac rapid și un aluat franțuzesc, cu unt vegan, pentru plăcinta de mere cu aluat fraged "Lia". Este plăcinta învățată de la mama și am rețeta scrisă de mâna ei, când încă era cu firea în fire. Și este și preferata iubitului copilei așa că o să fie o zi de dezmăț culinar.
Îi lăsăm pe bărbați să supravegheze casa și noi, fetele, dăm o fugă să luăm ce avem nevoie pentru pizza. Afară e cald, lumea e la promenadă, în zona complexului de unde facem cumpărături s-au pus corturi și tarabe, sunt grătare peste tot, dulciuri, e o zi de "sărbătoare" și o aglomerație pe măsură. Mă simt dintr-odată îngrămădită de sunete și prezențe, de mirosuri, de agitație, liniștea aia pe care-am salutat-o de dimineață s-a risipit, ea știe pe unde. Nu-mi place ieșirea asta, am impresia că mă agresează și observ că și copila mea simte la fel. Ne facem repede cumpărăturile și ne întoarcem la noi, în intimitatea casei noastre și în aerul respirabil din curtea noastră.
Timpul petrecut cu ea povestindu-mi pasional cât de mult îi place masteratul, cât îi plac oamenii care sunt "ciudați" ca ea, cum și-a găsit și ea tribul căruia simte că-i aparține, mi-a mai liniștit interiorul pornit iar în ambalare după dimineața de la mama. Plus că, deși copila mea e totuși fiica mamei ei, are și ea niște talente mărețe în a genera și susține propriile-i drame în viața ei, trebe să recunosc că m-a surprins extrem de plăcut calmul pe care-l răspândește în jurul ei. Cât de mult înseamnă să faci ce-ți place…
***
În drumul ei spre bucătărie, mama s-a întâlnit cu copila mea dar n-a avut nicio reacție de bucurie sau măcar de surprindere. Singurele chestii care îi mai produc ceva scântei mamei sunt doar telefoanele pe care le primește, de la prietenele ei, și-mi repetă obsesiv cât de mult contează pentru ea că lumea n-a uitat-o. Pentru că probabil nu are nimic de primit de la întâlnirea cu copila mea, mama rămâne pasivă iar pe mine mă face întrebătoare: oare nu se bucură sau, încet-încet, lucrurile astea nu mai ies la suprafață? Mi-o doresc pe cea din urmă.
În timp ce mănâncă, ca să mă bage și mai mult în ceață, îmi spune: "ce frumoasă e fiica ta!" Ca și cum n-a mai văzut-o până acum. Mă uit la ea să văd în ochii ei fie noutatea, fie descoperirea și nu văd niciuna, că deja s-a etanșeizat și e cu ochii în farfurie. Îmi sună atât de ciudat în cap propoziția ei și nu neapărat ca sens, dar "fiica ta" mi se pare atât de impersonal, atât de departe, atât de rece.
***
Cu burțile nepermis de pline, de pizza și de plăcintă, ne mutăm de pe colțar pe terasă și de pe terasă pe colțar. Eu nu mai am strop de energie, a plecat să digere greutățile pe care le-am aruncat în stomac, copilei i s-a făcut somn, plutește în aer un chef de nefăcut, doar băieții ce mai au încă un strop de curs.
***
Copiii au plecat odată cu marele galben și m-au lăsat, din nou, mai puțină: mi-a prins bine să mai vorbesc, să mai ascult, să mai simt prezențe, să fac și altceva.