Ziua 284
E o beznă atât de completă în camera noastră că am senzația că pot s-o tai clișeic în felii, așa de densă și compactată o simt. Nu e pe nicăieri nicio felie mică de lumină sau vreun firicel pe unde să se strecoare ceva care să lumineze chiar și difuz interiorul. Nici măcar clipoceala ceasului de pe tavan nu are putere să împingă și să-și facă o potecuță mică de lumină și, în mijlocul acestei bezne exterioare, eu încerc să-mi recit recunoștințele.
Clar, nu-mi ies din prima. Mi-adun gândurile care au început să zburătăcească ca găinile speriate peste tot prin spațiul meu interior proaspăt al prea dimineții, încă necălărit și nehingherit de drame, și o iau de la început. Și spun o mulțumire, o spun și p-a doua, dar la a treia sau a patra iar fug razna la brațul gândurilor mele: de ce o fi așa de întuneric?! când am mai "văzut" eu așa o beznă?
În câteva secunde mă prind din nou că am plecat la plimbare și mă centrez, încercând să mă înșurubez strâns pe stâlpul pe care mi-am înfășurat eu mulțumirile alea cele mai importante. Ajung pe la jumătate și: oare mama s-a trezit? iar trebe să mă duc la ele… NU vreau s-o iau de la început… mulțumesc pentru o nouă zi, mulțumesc că sunt în viață și sunt sănătoasă, mulțumesc că ai mei dragi sunt în viață și sănătoși, mulțumesc pentru tot ce am și tot ce nu am ca să-mi duc experiența aici pe planeta asta….unde-i Spiky?! N-o simt lângă mine și, în negrul ăsta, nici n-o văd…mulțumesc pentru pacea în care-mi trăiesc pătrățica, mulțumesc pentru apă, ploaie, aer, vânt, soare, munți, plante, pământ…
Cred că am avut ceva iterații, pentru că nici prea trează nu sunt, dar sigur mai lipesc și din conștiința asta universală gânduri care nici măcar nu sunt ale mele. De când m-am ascuțit ca observator al meu, văd destul de des cum gândesc gânduri care nu-mi aparțin, despre lucruri pe care nu le cunosc, în special în momente în care nu sunt total trează sau prezentă.
Reușesc, într-o forțare și-ntr-un final, să le zic pe toate pe nerăsuflatelea, cap-coadă.
Eu cred că Universul ăsta șmecher mă fură și mă îmbie cu fete morgane în dreapta sau în stânga drumului meu, doar ca să-mi testeze vigilența și voința, să mă facă să repet o dată, de două, de nouă ori poezia mulțumirilor, ca să scap de senzația și tendința asta de recitare, de bifare. Neîndoielnic, cu cât mă adun mai mult să mă centrez să spun mulțumirile, cu atât sunt mai atentă la ce spun și cum spun. Și asta, invariabil, se lasă cu o țâră de căldură în inimă. De piatră să fii, când vezi câte ai, nu poți să nu te înmoi.
***
Și la verticală, bezna se simte la fel de groasă, n-am reperat-o pe Spiky pe nicăieri, probabil că e jos, așa că pornesc și eu, cu pași mici dar preciși, spre parter.
Zgâtia asta mică mă așteaptă la scări, m-am prins că e ea când o bucată de beznă a început să se miște iar când s-a aruncat, obuzieră cum îi e felul, pe trepte, am știut că e ea. Aproape că e dureroasă lumina din bucătărie, acum după ce ochii ni s-au obișnuit cu întunericul. Fix ca-n viață: te plângi că e greu, cu timpul te obișnuiești, vine ușurarea și aproape că e dureroasă, că tu deja de obișnuiseși cu greul. Complicata ființă umană simplă. Paradoxal.
***
Rutina dimineților mele e rar zdruncinată așa că odată ajunsă în bucătărie, totul intră pe pilot automat: apa, caldă și simplă, ceaiul, de soc, smoothieul, iubitul meu dulce. Împing cu bun știință cât mai încolo momentul "camera de supraveghere" și o scamă de vină mi se așează pe umeri. Am îmbibat în atâtea zile momentul ăsta cu atâta neplăcere, că n-are cum să-mi dea înapoi altceva. Pentru timpul ăsta mic pe care-l am acum la dispoziție, vreau să mă prefac că nu există o cameră de supraveghere.
Se sparge noaptea și e un răsărit superb. Ies afară, în spatele casei, sorb spectacolul vizual care mă umple de roz, lila, mov, portocaliu, albastru, o nebunie și mă simt o fărâmiță de viață roz, lila, mov, portocalie, albastră.
Pe cât de frumos se nasc zorii, pe atât de greu miroase în aer, umanii ard noapte de noapte deșeuri și aerul e insuportabil dimineața, chiar dacă pădurea, sau ce a mai rămas din ea, e destul de aproape.
Spiky nu e intimidată nici de frig, nici de miros și nici n-a rămas trăznită locului de frumusețea care era în flăcări pe cer, s-a pierdut rapid prin curte, în căutare de senzații și mirosuri.
***
Am intrat plină de culori vibrante în casă. Mai am un strop de timp al meu, așa că mi-l umplu cu stilul de design cel mai drag inimii, melanjul ăsta mișto de aristocrat și rustic franțuzesc și îmi cuibăresc în folderul creierului noi idei, noi proiecte. Nu știu dacă atârnarea în cuierul minții a unor lucruri de făcut în viitor o fac pentru că vreau să ocup orice spațiu gol ar putea apărea și-n care s-ar putea naște pui de gânduri apocaliptice sau o fac pentru că-mi dă un imbold, mă împinge să merg mai departe, înainte.
***
Cu ochiul critic și rece, observ că odată cu micul dejun, ziua mea se prăvălește într-un ritm mult prea iute pentru vrerea mea. De la momentul micului dejun, de multe ori mă trezesc catapultată deja la prânz sau, și mai nasol, direct pe la momentul de final de interacțiune cu mama, pe la 19. Când, cum, de ce zboară timpul în intervalul ăsta atât de grăbit, încă n-am înțeles.
În timp ce-i pregăteam omleta micului dejun, am hotărât în mine să stau cu ea la masă. Poate că m-au încălzit culorile răsăritului, poate încă mă locuiește portocaliul și mi-a înmuiat orice scuză aș găsi.
Portocaliul meu o fi radiat puternic și-n ea că, deși și-a aliniat dumicații în farfurie, deși prima parte a mesei nu a ridicat ochii din ea iar eu i-am putut vedea cearcănele mari și maro, la un moment dat m-a privit și mi-a zâmbit și parcă s-a umanizat o țâră ambianța și liantul dintre noi. In the end, suntem dar două ființe umane. Redus la maxim, asta suntem, fără înveliș de mamă-fiică, demență-normal (!), tânără-bătrână.
***
Mi-am ajutat corpul și starea cu o salată de crudități și semințe, am mai ascultat un strop de Wayne Dyer și m-am apucat de gătitul prânzului.
Pun cartofii la fiert. Tai dovlecelul felii pe lung și îi frig pe grătar rapid. Fac maglavaisul pentru dovlecei, ăla pentru cartofi, tai cartofii dulci, curăț ciupercile și pregătesc două tăvi: una pentru cartofii fierți, striviți cu dosul unui pahar și unși cu unt vegan topit, usturoi pisat, drojdie inactivă, boia și fulgi de ardei iuți, cu cartofi dulci frământați cu condimente și ulei de măsline și cu ciuperci cu usturoi și parmezan vegan în pălărie și a doua cu dovlecei îmbrăcați în crustă de mălai, drojdie inactivă, usturoi, fulgi de ceapă și fulgi de ardei iute, cu varză de bruxelles și conopidă poșate o țâră și stropite cu un amestec de ulei, sirop arțar, chimion, boia, usturoi, muștar măcinat.
Mi-a făcut mare plăcere să gătesc azi, poate și pentru că nu m-am simțit nicio clipă pe fugă, deși operațiunile au fost multe și făcute aproape în același timp. Am experimentat, am gustat, m-am bucurat anticipând gusturi și explozii în papile gustative. Hai că mă poate mă fac bine…
Am terminat la fix pentru prânzul nostru, urmat de cel al mamei care are ciorbă de perișoare și varză a la Cluj. Deși în casă miroase demențial, nu vrea nimic din tot ce am pregătit, ia de curiozitate o vărzucă mică și o scuipă instantaneu: "ce porcărie!"
***
Azi demența mamei nu m-a atins prea tare. Poate m-a înfășurat protector răsăritul sau, mai înainte de el, bezna aia care mi-a ascuns mulțumirile pe care am fost capabilă să le spun cu mai multă substanță și mai multă conștiență, poate e totuși în mine un instinct care-mi oprește distrugerea totală și mă "imunizează" la un moment dat să-mi dea pauze de respiro, poate s-au mai îmblânzit o țâră stihiile minții mele și n-au mai perceput realități pline de emoții înțepătoare. Poate o fi ajuns la miezul meu știutul ăla plin de sens că dacă ești ce gândești, devine al naibii de important ce gândești.
***
Partea mai calmă a zilei dar și cea mai obosită, o aloc scrisului iar asta îmi țesală frumos și blând gândurile, cam în ton cu ziua asta care mi s-a scurs. Fac pauză doar pentru un duș-meditație, pentru hrănit pisici, pentru pastilele mamei.
Mă infuzez în toată mine cu gândul-dorință ca ziua de mâine să fie un copy-paste al zilei de azi. Chiar și unul mai palid, dar cu aceeași nuanță blândă, că tare bine mi-a făcut.