Ziua 283
M-am trezit la 4:14, privesc cele două puncte ale proiecției ceasului de pe tavan cum clipocesc harnice să strângă cât mai mult timp între două clipiri de-ale lor și nu știu ce argumente să scot din mânecă, să le conving să fie mai rare. N-am sau nu găsesc, că am o ceață prin minte la ora asta mică. Am însă, tot în mânecă, niște mâncărimi de piele care parcă au avut un clopoțel de alarmă legat la ochi sau simțire și cum au prins semnalul că umana s-a trezit, cum s-au activat. Mă scarpin, mai încet la început dar cu cât o fac, cu atât îmi vine mai rău s-o fac. Zici că am un clan fomist de țânțari care se înfig însetați și înțeapă cu mâncărime d-aia usturătoare, așa că orice alt gând aș putea să îmbrățișez acum pleacă lăsându-mă pradă dorinței hulpave de a mă scărpina cu peria de sârmă, dac-aș avea-o la îndemână.
Mă uit și cu ochii, nu doar cu privirea absentă, din nou pe tavan și s-a făcut 5:23. Pe bune?! Când?!
Simt ceva cald și umed pe buricele degetelor prea mult ocupate cu greblajul pielii și mă prind că e sânge. Firișoare mici ies din bubițele cât o gămălie de bold, pe care le-am deranjat în scărpinare și le-am dat șansa să crească coajă nouă. Până la următoare tură de scărpinat. Sau poate se închide de la sine chestia asta de-o am, la fel de brusc cum a venit. Vom vedea.
***
Agăț o blănoasă de pe partea mea de pat și cobor cu ea la subraț. Boțul ăsta de viață caldă și neastâmpărată e un firicel mic dar ferm care mă ține atârnată de-o viață ce poate fi fabuloasă. Dacă m-aș scutura un strop.
Mi-am băut jumătatea de litru de apă suportabil de fierbinte din două guri, atât de însetat mi-a fost fratele porc. Ceaiul și smoothieul s-au derulat mecanic, în grabă, să mă pot refugia în living, să mă înfrupt cu totul din singurul meu timp din întreaga zi care-mi place.
Am vrut design, am văzut design. Am vrut viață de castelan, am văzut-o. Dar azi am avut poftă de scris și, deși e timp mic pentru asta, degetele au început să bată tastele cu frenezie, cu disperare, mult prea încet față de viteza cu care-mi curg cuvintele în creier.
Scrisul mă alină, mă pune pe un făgaș cunoscut și drag, mă întoarce cald către mine, mă împinge încetișor de pe drumul ăla cu ciulini în care m-am rătăcit. Scrisul are cea mai mare gentilețe cu mine, acum când nici măcar eu nu mai am cu mine.
***
Mintea umană poate scorni infinite scuze, n-are nicio limită la imaginație atunci când la de pupitrul central pleacă comanda în direcția asta. I-am pregătit mamei micul dejun dar eu nu-s pregătită, nici acum, să stau cu ea. Mă asigur că s-a așezat la masă și mă fac nevăzută, la ele în cameră, să verific caloriferul.
Deși afară a fost neobișnuit de cald pentru vremea din calendar, noi am dat drumul la centrală de acum o lună, că mamei "îi e frig". Cu toate că în casă e cald, prea cald chiar, dovadă că sunt dăți în care stă doar în capot și nimic altceva, în fiecare zi mă întreabă când dau drumul la centrală. Și când îi spun că e pornită deja de ceva timp, mă roagă s-o dau mai tare, că îi e tare frig…
Acum 10 luni, când a venit la noi, am făcut greșeala să îi arăt termostatele de la calorifere și să-i explic cum să le folosească. Habar n-aveam eu la momentul ăla că tot ce fac se va întoarce, într-o zi, împotriva mea, că mamei, din când în când, din negura minții, îi iese amintirea termostatului și-l dă la refuz, dar pe închis. Evident, caloriferul nu mai dă nicio căldură și are sens rugămintea ei de dat centrala mai tare.
Așa că în fiecare zi verific termostatul și îl deschid. E incredibil cum informații banale se lipesc de mintea ei și rămân acolo scrise cu litere mari și altele, se lovesc într-un zid și se scurg pe lângă memorie.
Sassy mă tot plânge s-o scot afară dar fac o pauză cu ieșitul ei în curte, că nu mă mai țin nici pe mine țâțânile să tot spăl și frec mizerii: mâncatul de iarbă o deranjează la stomac iar asta e cireașa de pe tort, dacă pot să folosesc expresia asta pozitivă la situația de rahat, la propriu. Mi-e greu să ignor băbuța asta care a descoperit acum, la final, natura, dar îi promit că după ce își revine la stomăcel, recuperăm.
M-am întors în bucătărie la fix cât să-i dau pastilele mamei și să strâng după ea, pe masă și pe lângă masă unde aruncă, dintr-un lat scurt de palmă, firimiturile și resturile.
***
Căptușeala asta, care mi se așează pe inimă când scriu, mă îmbie să mă tot întorc la el, așa că-mi iau un strop de timp să mai aștern din mine pe-un ecran. Rareori mă citesc, poate și pentru că am impresia că o dată ce-am expulzat trăirea sau trăirile, nu mai vreau să le văd, nu mai vreau să le regurgitez. Le las să se ducă, și-așa e deja a doua oară când le trăiesc: prima oară când mi se întâmplă și a doua oară când le articulez prin scris, poate-poate s-o lega de mine vreo învățăminte.
***
Și mi-e așa de dulce și de drag dar trebe să mă opresc pentru că mamei nu-i place nimic din ce am la prânz. Cea mai eficientă variantă este să îi cumpăr porții mici de mâncare deja gătită, să am de back up mereu iar azi dau fuga să-i iau ciorbă de perișoare și varză a la cluj. Mâncarea e curată, am încredere, iar mamei, de cele mai multe ori, îi place, așa că ieșim cu toții câștigați.
***
Am timp de-un răgaz scurt, afară, în curte. Sunt printre daliile mele și un fluture mi se așează pe buzunarul pantalonului. Mi s-a părut așa un act mișto, că aproape că m-am oprit din respirat, ca nu cumva vreun val de aer din respirațiile mele, din ce în ce mai adânci, din rărunchi, mai a oftat, să nu-i hotărască plecarea. Am un fluture pe mine care stârnește un gând în mine: simt vietățile astea necuvântătoare, necuvintele mele? Îmi simt ele, iese prin porii mei, nevoia de comuniune, de înfrățire, de adunare la un loc cu alte inimi de om? Am impresia, ciuntă de altfel, că mi se refuză o apartenență acum, fix la fel cum mi se refuza când eram mică: atunci eram ochelaristă, acum sunt plângăcioasă. Și-mi vine să stric și acum, cum îmi venea și atunci, că dacă măcar de-aș avea o șansă, măcar de aș putea să mă golesc naibii o dată de toată fierea asta care mă menghinește, sunt absolut convinsă că aș fi o prezență agreabilă, după.
În toată deșirarea asta de gând, îmi dau seama, parcă brutal de brusc, că dacă pentru a avea prezența cuiva în viața mea e nevoie să mă jupoi de o părticică din mine, asta nouă, asta căreia nu-i prea mai pasă de convenții, de lume, de judecăți și prejudecăți, atunci prezența aia e prea scumpă și n-o vreau. Că o dată ce te jupoi, o faci și a doua oară și a treia și te trezești, vorba lui Bittman, împrăștiat într-o mie de zări și nu mai ești tu mai deloc, cu toate prezențele alea temporare în viața ta. Și false, că dacă ele vor o schimbare a ta ca monedă pentru un timp al lor, asta se numește plată. Ori dragostea, aia bună, e free, din câte știu eu.
***
Sătulă să mă tot fofilez, îmi propun ca măcar o masă de-a mamei din zi s-o stau cu ea. N-aș putea să spun de ce, iar azi nici n-am chef să mă scormonesc să văd ce răspuns mi-aș da. Am hotărât să stau cu ea la masă și asta fac. Punct.
La un moment dat, o văd cum mă privește și cum scutură din cap. O dată, de două ori, ca și cum a văzut o nălucă. O întreb dacă e ok, îmi zice că da, dar ochii ei nu se mai ridică din farfurie să-i întâlnească pe ai mei. De altfel, am observat că facem destul de rar contact vizual, de obicei ea privește în farfurie sau eu mă uit prin ea. Oare ce-o fi văzut la mine, de a tulburat-o așa? E prima oară când simt, visceral, fără să vină vreo comandă de la creier, fără să gândesc, doar simt, că și din papucii ei e grea boala asta. Marele ei noroc (!) este că uită repede.
***
Am mâncat doar ca să mănânc și m-am întors la scris.
Cuprinsă în firul epic, am știut când am văzut pe ecranul telefonului că mă sună copila, că ceva nu e cum trebe. Ea de obicei dă mesaje, nu mă sună decât când e urgent ceva. Și era.
Maya a mâncat strugurii pe care i-a găsit pe jos, în grădină, iar copila mă întreba dacă să se ducă la doctor cu ea. Mie mi s-a părut un mizilic și am respirat ușurată că doar asta era. Well, ce nu știi nu te doare, e o vorbă din popor. La câini în genere, dar mai ales la câinii brahicefalici, strugurii pot fi fatali, cauzând insuficiență renală. Habar n-aveam!! Cum Maya e un câine pofticios, a mâncat un strugure întreg iar asta nu era bine deloc. Trebuia rapid provocată voma fie de către copilă acasă, fie sub supraveghere medicală. Am agreat că varianta optimă e veterinarul.
Dintr-o dată, vălătuci de griji mi-au invadat cerul inimii și mi-au strâmtorat spațiul ăla din care începusem și eu să respir. Nu mai pot scrie pentru că sunt într-o așteptare, vreau să aud sau să văd că totul e ok, ca să mă pot aduna și să-mi continui funcționarea pentru restul serii.
Cu laptopul în brațe, rămân parcă blocată într-o stare de nemișcare, când surprind cu colțul ochiului stâng o întindere lângă coapsa mea. Este Spiky, care-mi doarme acolo și eu, în fuga asta după agitație, am uitat că e acolo. O privesc pe puiuca asta de un kil jumate cum doarme, liniștită, cu lăbuțele din față pe mine și un spus din mine a imaculat aproape instant locul dureros al grijii: ce va fi să fie, va fi. Nu poți opri, nu poți schimba. Dintr-odată, o mare ușurare mi-a invadat colțurile și am permis soarelui ce se pregătește de minutul de aur, să mă aurească și pe mine, dinăuntru.
***
Toată ziua am fost într-un leagăn: de jos în sus, de sus în jos. Simt eu că la un moment dat, o să-mi găsesc o mediană care să mă țină prezentă.
Acum sunt sus, Maya e ok.