Ziua 282
Am plâns peste noapte, și în somn, m-am trezit și-am mai tras reprize de plâns și trează, ecoul vorbelor lui Mr. H mi-a sunat constant în creier, așa că dimineața a venit ca o eliberare. Mi-am făcut răni pe brațe, de la atâta scărpinat și am impresia că mă înțeapă mii de ace. Numai bine, dacă mă dau jos din pat, o să pot să-mi dau cu apă rece pe brațe, să calmez în vreun fel mâncărimea asta absurdă. Am observat că la rece mai cedează din intensitate. Zic scurt câteva mulțumiri, alea esențiale, că n-am răbdare multă în sacoșă azi și plec din camera care nu mi-a fost prieten calm și cald peste noapte. Spiky e lângă mine, s-a trezit și ea, mergem amândouă ca două năluci în bezna casei.
De când o știu eu pe Spiky ea întotdeauna a savurat o mângâiere înaintea unei mese, nu mănâncă până nu o mângâi și o drăgălesc puțin. Apoi, o zbughește în noapte și mă lasă să-mi fac, ca un robot, ritualul mecanic al dimineții. Am pierdut prezența, iar ea aducea bucuria, mi-a rămas observarea, din când în când, semn că am practicat-o cu succes destul de mult timp că acum a intrat pe pilot automat.
***
Simt cu fiecare fibră a corpului că-s obosită. Sper ca smoothieul ăsta bun să infuzeze cu ceva sănătos, să combată, măcar timid, avalanșa de stres care mă cuprinde în miezuri de zi, tot mai des. Mi se pare incredibil cât de jos m-am dus, cu toată teoria, cu toată experiența, cu toate trăirile mele exaltante pe care le-am avut în perioada în care "eram fericită și nu o știam".
Mai frunzăresc olx-ul sau site-uri de lucruri vechi, mai un pic de social media și nu știu pe unde am fușterit singurul meu timp fain dintr-o zi. Altă credință limitativă pe care, deși o miros de la o poștă că mă limitează, o tot repet ca să se bătătorească-n creier. Viața asta într-adevăr înseamnă lupă pe clipă, pe fiecare clipă. Dacă te ține și dacă te ții. Eu mi-am dat drumul la un moment dat și nu mai reușesc să mă prind din nou. De viață, de lupă.
***
Nu-mi mai vine, aproape deloc, să stau cu mama la masă. Pur și simplu, nu-mi mai vine, aș face orice, aș spăla cu periuța de dinți o piscină imensă decât să stau la masă, la aceleași conversații tâmpe despre Sassy și Spiky sau la absenteismul ei ciudat. Așa că azi cât timp a mâncat ea micul dejun pregătit, eu am făcut curat la ea în cameră, impulsionată ce-i drept de mizeria lui Sassy.
Din nou e murdară, din nou trebe s-o spăl, să schimb lenjeria, din nou trebe să șterg urmele de peste tot. Și din nou trebe să trec peste scârba asta care-mi întoarce stomacul. Biata Sassy n-are nicio vină, asta e, e animăluț, e bătrână, e a noastră.
***
Deși i-am repetat mamei de câteva ori, i le-am lăsat la îndemână, pe masă, evident că nu și-a luat pastilele. A urcat cu un bol de struguri, cu mânecile ude până la cot și suflând din greu. Cobor și-i aduc pastilele și vreau să pun cearșaful la pilotă, ultima trebușoară de făcut la ele în cameră.
Habar n-am de ce, nu am reușit din prima. Nici din a doua. Pur și simplu băgam colțurile pilotei alandala și se strângea cocoloș. Plină de nervi și deja apăsată, am luat pilota în dormitorul nostru, că mi se încețoșaseră ochii de lacrimi de frustrare și-mi tremura tot corpul. Toate astea în timp ce ea, deși dizolvase B12 pe limbă și n-are voie să bea sau să mănânce juma' de oră, mânca cu spor boabe de struguri, în vârf de pat.
În adăpostul dormitorului, am început să plâng necontrolat, cu suspine adânci, cu lipsă acută de aer, cu greutate imensă în piept și cu mâncărime maximă pe pielea brațelor. M-am așezat pe marginea dulapului de haine deschis și aproape că-mi venea să mă închid acolo, să dispar o perioadă la adăpostul unor haine pe umeraș care mi-ar fi fost complici la dispariție. Am plâns cum n-am mai plâns niciodată. Ăsta e breakdown. Cu cât îndes mai multe în mine, cu atâta forță îmi vine în ochi plânsul. Și-n ochi neputința. Și-n urechi "nu te mai plânge". Și-n suflet "dar nu mai pot și nu văd soluția!".
***
Am continuat curățenia la etaj, învinsă. Am o moliciune în tot corpul, mă simt stinsă, de abia pâlpâietoare. Nu simt nevoia de a spune nimănui nimic, nu mai simt nicio dorință de a împărtăși, nu mă ajută nicio destăinuire. Cât de inutil e totul! Cât carton e-n suflete de oameni, câte citate transmise din gură-n gură, fără carnea experienței proprii și culmea, când ai experiența, nu-ți vine s-o spui. Pentru că știi că ea nu se simte la fel pentru nicio altă ființă umană pe pământul ăsta, așa că, why bother?
***
Pentru că Mr. H e in call, nu pot face curat si la parter, dar mă pot apuca de mâncare, după ce bag la spălat lenjeria pătată. Vreau să fac supă cremă de păstârnac cu usturoi copt si paste cu ciuperci.
Mi-a făcut bine descărcarea nervoasă de mai devreme, mă simt o țâră mai despovărată dar și un strop mai însingurată. Chiar dacă știu că de fapt suntem singuri, când te simți singur e nașpa. Dar omul, că doar am văzut pe pielea mea, se obișnuiește cu toate. Că le duce strâmb sau nu, e după putirință, dar le duce.
Am mâncat, mai mult de gust, să văd cum au ieșit, decât de foame, dacă tot nu pot să termin curățenia. Mi s-au părut delicioase, lucru confirmat și de Mr. H la prânzul lui, numa' mama a respins dezgustată bolul de supă cremă și pastele. Noroc că mai era o porție de mâncare de cartofi, pe care o vrea cu castraveți murați. Plus un iaurt cu cereale. Plus "prăjiturica ei", pe care nu o are pentru că nu are voie. La fiecare masă avem același dialog referitor la dulce și, invariabil, se enervează. Că e viața ei și vrea să facă ce vrea ea. Da, pe alocuri are dreptate, în egoismul ce-a caracterizat-o toată experiența ei aici pe pământ, dar dacă face diabet, nu ea trage, ci tot eu. Iar eu nu mai sunt dispusă să înțeleg și să trec cu vederea micile plăceri ale vieții, doar așa, că viața e scurtă. Că și a mea e la fel, și mi se scurtează pe zi ce trece și mă adâncesc mai mult în depresia asta tâmpită.
***
Termin într-un final și curățenia la parter și urc să văd cum e Sassy. De cum deschid ușa, îmi dau seama că iar e de spălat, îmi înfige toate ghearele în carne, sunt toată numai răni pe mâini, de la pisica sau de la scărpinatul necontrolat, dar mă apuc să tund flocoșenia la fund. Cu vorba bună, cu peria, cu forța, reușesc să tund și să curăț zona și sper să-mi ușurez viitorul. Sper.
***
Îmi fac duș și las să curgă apa minute în șir peste mine, să spele toată scârba asta, toate mirosurile pe care le am în nas, toate imaginile pe care le am în minte, toate vorbele pe care le țin nespuse. Și lacrimile care au devenit parte zilnică din mine.
Spiky a venit și mă așteaptă pe terasă să-i dau drumul, știe ea că am nevoie de un suflet și a venit să mă ostoiască. Nici nu știe ea cât de bine-mi face. Sau poate știe?!
M-am apucat de scris și nu m-am mai oprit până mi s-au lipit ochii a somn.
Ce zi…