Ziua 281
Deși mi-am pus alarma să sune la 4, grija aia setată în creier m-a trezit la 3 jumate. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Mă "împachetez" rapid și plec la mama în cameră, unde sper să am noroc în prea dimineața asta.
Îi vorbesc încetișor, să nu se sperie și, ușor, se trezește. O dezbrac și o duc spre duș, spunându-i că trebe să o spăl înainte de a recolta urina, pentru a o duce din nou la analize. Odată ajunsă la duș, face stânga-mprejur și vrea să se pună pe WC, să facă pipi. Nuuuu! Tocmai asta e! Se uită nedumerită la mine dar n-am timp de uimirea ei și o împing încet în cabina de duș. O implor să nu dea drumul și să apuc s-o spăl. După ce termin spălatul, nu o mai trece… Doamne! Te rog, te implor, te, nu știu ce, eu cel mai mult, dă-mi putere! Stăm așa și așteptăm, eu dau drumul la apa de la chiuvetă, poate auzind apa curgând, îi vine să facă. Reușim parțial și abia strâng câțiva stropi în recipientul de urocultură și câțiva în cel de sumar urină.
Cu sufletul mic și speriat că nu-s suficienți pentru laborator, n-am ce face, o șterg, îi dau să se îmbrace și cobor. E atât de devreme dar eu n-am decât lacrimi în pleoape, nici picătură de somn.
***
Trezitul ăsta în noapte, două nopți la rând plus stresul și agitația recoltării urinei m-au secătuit că ajung la bucătărie cu o piatră mare în stomac, mi-l simt greu și dureros. Încălzesc apa, pun juma' de lămâie și mă așez pe jos, în bezna bucătăriei, lângă Spikylina care mă însoțește. Sufletul ăsta cald și bun care e cu mine toată noaptea, pe partea mea de pat și în timpul zilei când mi-e greu, mă ajută și acum să nu mă prăbușesc în propria-mi compătimire. Știu deja că mi-e greu, știu deja că e nașpa, ce sens are să adâncesc știuturile astea cu victimizare?!
Sunt pe colțar, cu coconetul lângă mine, s-a lipit ea că-mi simte pesemne deznădejdea, și dau drumul la Youtube. Până s-o face ziuă, mă pot uita la castele cât cuprinde. Apa caldă a mai desfăcut încordarea din stomac dar încă mai e durere. Îmi pun palmele acolo și, legănată de vorba dulce britanică și de torsul care-mi vibrează în tibie, adorm.
Am dormit o oră, m-am trezit că mă durea gâtul de la poziția incomodă în care am ajuns în timpul somnului, dar mi-a făcut bine odihna asta. O țâră mai fresh, mi-am băut smoothieul și am dat înapoi, să văd ce am pierdut în timpul în care am făcut economie de vedere.
Spiky, simțind că mi-e mai bine, mă abandonează și vrea afară, deși încă nu s-a luminat și e răcorică. Freacă cu mare simț de răspundere tocul ușii iar eu n-am sufletul să n-o las. After all, e și ea o ființă liberă.
***
Mi-am făcut o cafea tare, să mă țină până la jumătatea zilei și mă pregătesc să duc probele la laborator. Într-adevăr e friguț afară, geamurile mașinii au o pojghiță subțire de gheață, dar mie îmi face bine aerul ăsta tare și rece. Asprimea lui îmi înțeapă carnea și-mi dă un impuls a trezire, o noutate inedită care-mi rupe ritmul inerției confortabile în care mă adâncesc lately.
Deși am programare la recoltare (culmea, doar ca să lași probe, îți trebe programare!), atrag mereu și mereu același tipar de oameni și aceeași situație: sunt oameni fără programare, care se strecoară și ei cum pot. E încă dimineață, eu sunt trezită și-s ageră în această parte a zilei, așa că nu mai mușc momeala și nu mai țin morțis să am dreptate. Îi las să se bage în față, și aștept, afară, în aerul ăsta rece și în agitația unui sat care se trezește la viață. Fără să mă împăunez cu nimic că am fost kind over right, am intrat mică, dar cu speranță mare, că stropii pe care i-am recoltat cu atâta trudă sunt suficienți.
Da, sunt! Ăsta mi-a fost cadoul pentru kindness, mi s-a luat toată greutatea de pe umeri și-am azvârlit cât colo gândul mârșav care mă sugea de energie: dacă nu-s suficienți, la noapte te trezești la 2! Uite că nu e cazul.
Mă grăbesc spre casă, să-i dau mamei pastila de tiroidă și să încep o nouă zi. M-am făcut atentă încă de pe drumul de întoarcere, că cu cât mă apropiam mai mult de casa mea dragă cândva, cu atât mi se cocârjea sufletul a mai multă apăsare. O, Universule, te rog eu mult să nu-mi bagi în seamă energia asta nașpa, care asociază casa crescută cu atâta muncă și drag cu o închisoare. Nu merită asta, nu merit asta.
***
Jumătatea aia de oră trece ca prin vis, parcă de abia apuc să fierb un ou, să-i așez toate cele la masă, să dau drumul la radio că gata, a trecut.
Urc la ea s-o anunț și nu pot să-i închid ușa-n nas lui Sassy, care vrea afară, în mirosuri noi și-n soare. O iau și pe ea și coborâm toate, fiecare cu țelul ei. Încă nu-i dau drumul afară, până nu termină coana mare micul dejun, să fiu eu sigură că mănâncă și că nu face vreo bucurie. Îi dau pastilele, îi dau și B12 care trebe dizolvată pe limbă și urcă liniștită la ea, iar eu ies liniștită cu Sassy.
Afară, o rază de soare a luminat fundul grasei și m-a îngrețoșat puternic. Cred că e deranjată la stomac, probabil că d-aia mănâncă iarbă, cert este că, fiind atât de flocoasă și grasă, e ceva de nedescris la fundul ei. O mai las să se bucure de ieșire cât dau fuga să dau drumul la apă în cadă, s-o bag la spălat.
Deși o iubesc curat, mi-e scârbă tare, din ce în ce mai scârbă de toate.
Evident că lenjeria mamei e plină de urmele lăsate de Sassy, așa că o dau pe mama jos din pat și schimb și lenjeria. Plus spălatul urmelor pe gresia din baie, plus luat covorașul la spălat. Deschis geamuri, aerisit. Pe ea nu o deranja nici mirosul și nici n-a observat mizeriile. Cu cât spăl și frec mai mult, cu atât apar situații noi care să mă facă să spăl și să frec și mai mult. Și, oricât de lucidă aș fi să văd asta, la mine nu există varianta de a face mai puțin, cu riscul de a mă îmbolnăvi de hepatită.
***
Am ieșit în curte, să risipesc în soare tenebrele astea care mă înlănțuie în casă și să mai culeg flori. Trei dalii sunt pe final, așa că experimentez scosul tuberculilor, spălatul lor, pusul la uscat și depozitarea lor până în mai, când va fi momentul să îi pun din nou în pământ. Dragele mele au fost spornice, din trei tuberculi puși initiali, s-au înmulțit considerabil, așa că la anul o să am de trei ori mai multe dalii. Să fim în viață și sănătoși până atunci.
Pentru că urechea mi s-a antrenat și auzul mi s-a făcut mai fin, capabil să detecteze disperarea din sunet, în tot răstimpul în care am tăiat flori și pregătit daliile, am salvat din ghearele iscusitei vânătorese Spiky trei șoricei. Tare frumoși, nu mai mari decât degetul mare de la mână, speriați teribil. Am mănușile groase mereu la îndemână așa că alung fioroasa din zonă și culeg prăpăditul mic. De fiecare dată când îi prind de ceafă, chițăie sfâșietor iar pe mine mă mișcă tare mult. La unul din cei trei de azi, în mișcarea lui, i-am simțit prin mănușă inimioara bătând atât de tare, încât până l-am eliberat, i-am vorbit atât de blând, am pus în vorbe toată energia bună și calmă de care am fost capabilă, că atunci când am desfăcut palmele, să-l las să se ducă în câmp, șoricelul nu s-a mișcat. Două mărgeluțe negre și mustăți care testau aerul din jurul lor, niște lăbuțe miniaturale, un suflețel care vrea și el să trăiască, asta aveam în palmă. I-am mulțumit. Vietatea asta a reușit să mobilizeze în mine ce n-a reușit nimeni s-o facă în ultima perioadă. Așa că, oricât de ciudat ar părea, eu i-am mulțumit lui, cu vârf și îndesat.
***
Pe principiul "una caldă, una rece", îmi scrie copila că Măyuca noastră refuză să meargă și când o face, șchioapătă. Mi s-a strecurat frica în suflet instant, eu n-am apucat să termin rampa iar gândul unei paralizii e tare la îndemână să-l prind și aduc în minte.
Îmi ocup timpul cu rufe de întins, cu prânz de pregătit dar mintea nu e ocupată decât de gândul la puiuca mea botoasă, my first love. Copila mă alimentează cu filmulețe, iar eu cresc un paroxism în mine, după buna-mi, de fapt, proasta-mi obișnuință. Cum așchia nu sare departe de trunchi, ca să taie suspansul, copila se duce la veterinar, unde ne așteptăm să i se facă radiografii.
Cred că dragostea pentru animale este una dintre cele mai exploatate de pe lume. După cea de oameni dragi, evident. Au doctorii veterinari, nu toți, e drept, dar mulți, un dar de a-ți băga groaza în suflet, ceva de speriat. Long story short, deși pentru mine au fost ore grele, n-a ieșit la radiografii ceva ce să necesite operații sau alte investigații și Maya s-a ales doar cu un antiinflamator și ceva să-i protejeze stomăcelul. Că așa e la pastile, în genere la medicina alopată, o pastilă face și bine, și rău.
***
I-am dat prânzul întârziat mamei destul de absentă. Și ea e la fel.
Mi se derulează alert după amiaza, acum e soare, acum s-a făcut beznă.
***
Sunt obosită iar Mr. H, mai în glumă, mai în serios îmi spune că nu mai tolerează să mă plâng over and over de aceleași lucruri. Deși pare mai în glumă, la mine e chiar serios, n-am altele de care să mă plâng, pentru că eu nu fac altceva decât spăl rahați, de toate felurile, fac curat, fac mâncare, fac cumpărături și o iau de la început. Și eu care credeam că nu mă mai plâng așa de mult…
Îl înțeleg, mă înțeleg. Fără niciun "dar" între. Que sera, sera.