Ziua 280
Am repetat atât de mult mamei placa cu recoltarea de urină și scaun, încât mintea mea non-conștientă a preluat task-ul și l-a internalizat rapid, de n-am mai avut nevoie de alarmă. La 4:30 mi s-au deschis ochii la proiecția ceasului pe tavan și nu mi-am permis nicio secundă mai mult în moliciunea și căldurica și atmosfera aia de liniște și somn adânc. Spiky e o țâră derutată, dar nu lasă confuzia s-o oprească, așa că pornim amândouă spre ușă. Ea se duce la parter, eu intru la mama.
Care, la 4:30 și câteva secunde era deja pe wc. De ce naiba am avut eu speranța-n creier că tot repetându-i o să rețină?! Pentru că, nici după atâta timp, nu pot pricepe că ea nu e ea.
Mă inflamez instant, poate și pentru că-s obosită, poate și pentru că știu că la mine nu mai merge o înnodare de somn dar, mai mult decât atât, știu că noaptea care urmează va trebui să mă scol și mai devreme.
***
Îmi vine să urlu, dar un urlet d-ăla prelung, cu toate spumele pe care-l face interiorul meu acum, cu toate pornirile pe care le am natural, dar mi le înfrâng și le-ndes înapoi și ele coc puroi, cu toată forța cu care acum îmi vine să mă cert, să mă bat, să scot și scutur și scap de toată nervozitatea asta care mi s-a cuibărit în carne și se umflă în pânze la fiecare boare, mai domoală sau mai dură, a demenței.
Mama s-a culcat la loc, oricum mă privea cu o seninătate când am întrebat-o ce face pe wc, nu știa că trebe să recoltăm, încât simt că mi se face rău fizic, că nu o mai suport și nu mai pot sta în aceeași încăpere cu ea nici o miime de secundă. Nu mai vreau s-o văd, nu mai suport atâta mizerie umană, atâta incapacitate, atâta senilitate.
***
Cobor scările, deși recunosc că acum le-aș dărâma, la câtă forță de taur îmi simt în corp, de la nervi și îmi dau seama că, deși mic, eu, în mine, reușesc câteodată să o dezlipesc pe ființa mama de corpul ăsta cu minte deraiată. Dar corpul și mintea care locuiesc sub acoperișul meu mă scot din minți într-un mod incontrolabil.
Dacă m-aș liniști un pic, aș putea să văd partea plină a paharului, dacă e vreuna: am mai mult timp liber, doar al meu, la dispoziție. Dar cum să mă bucur de el când eu sunt un arc întins la maxim?! Nu mai pot și nici nu cred că e sănătos să fac treceri rapide de la o stare la alta, fără să mă fac țândări de la extreme.
Îmi beau apa, ca niciodată până acum, într-o ceartă interioară cu corpul și mintea celei care a fost, cu titlu, mama mea. Deși devin, pe măsură ce trece timpul și mi se domolește respirația, conștientă că mă cert "la perete", ca și cum m-aș certa cu o păpușă fără viață, vreau să las supapa asta să se scurgă, pentru că devine periculos câtă etanșeitate îmi impun. Oricum nu e ca și cum m-ar vedea cineva acum, sau aș face vreun rău cuiva acum, am nevoie să mă răcoresc și să-i spun mamei ce simt și cred. Și, am în mine o speranță o țâră tâmpă, că poate ființa mamei, aia care nu e aceeași cu corpul și mintea ei, m-o vedea de acolo de prin eter pe unde s-o preumbla și m-o înțelege și mi-o da vreo ușurare, vreo idee, vreo împăcare. Că acum sunt la limita opusă.
***
Funcționez în virtutea inerției, m-a sleit de putere, din toate punctele de vedere, această mini isterie la ceasul extrem de mic de noapte, așa că mă las să alunec pe colțarul din living și dau drumul la TV.
Nu-mi permit privitul în gol care se conturează așa că mă apuc să caut pe youtube filmulețe cu sablare mobilă, în ultima vreme peste tot aud despre ea și ar fi cazul să înțeleg că e un semn pentru mine. Îmi place la nebunie lemnul, mobila veche, dar șlefuitul manual e o muncă titanică. Sablatul cu nisip special sau cu laser chiar, este un pas înainte și un mare câștig în timp. Cum eu de ziua mea primesc scule, poate la anul mă calific pentru un echipament semi-profesional de sablare. Ce minuni aș face cu el!
M-a ținut sablarea prinsă acolo și m-a liniștit cât de cât, pentru că numai gândul că trebe să mă duc la mama să-i duc pastila și apoi să o aduc la mic dejun, mă deranjează la stomac. Încep să mă îngrijorez cât de mult somatizez.
***
Oare unde o li limita Universului pentru "mai mult de atât, nu mai intră"? Cu siguranță este peste limita pe care o cred eu, care trebe să-mi suflec mânecile și să mă apuc de curățat și aerisit în camera mamei, după ce-i dau Euthyrox-ul. Sunt obosită, sictirită, scârbită, toate la cote atât de înalte, încât efectiv acțiunile mi se desfășoară fără mine. M-am disociat atât de mult și mi-am închis, pe cât posibil, simțurile încât nu mă desfac decât când am reajuns în baia de jos, unde mă spăl și mă spăl și mă spăl.
O aduc la mic dejun dar ies în secunda doi din bucătărie. Mă duc să mă schimb e scuza pentru ea, plec ca să nu izbucnesc, e adevărul meu. Mi-e scârbă, mă doare stomacul de la atâta scârbă și nu o pot privi, pentru că, în incapacitatea mea de empatie, ea este responsabila acestui rău care mi-a invadat viața. Dar ea n-are nicio vină, știu asta mental, însă nu-mi pot comunica și emoțional. Iar furtunile astea emoționale cam fac ravagii în mine.
***
Refugiul meu drag, garajul, atelierul meu, mă primește cu brațele deschise și mă lasă să decompensez ce am de decompensat. Bibilesc cu toată atenția mea la micul pian, de zici că am în față restaurarea Monalisei, dar îmi face bine distragerea asta masivă de la realitatea în care m-am mocirlit în acest început de zi. Vopsesc, șlefuiesc, tai și lipesc pluta, dau cu ceară incoloră, dau cu ceară maro de antichizare și de câte ori mi-aduc aminte de mama, icnesc și gem mic, dar mă afund și mai abitir în proces. Nu mai vreau să-mi aduc aminte, nu mai vrea să retrăiesc nimic și dacă e doar voință la mijloc, o s-o accesez până voi reuși.
Dar cât poți să bibilești la un pian cât o palmă? Cu toate cele 6 coastere ale lui, cu cele trei piciorușe mici-mici, cu capacul lui cu linii sinuoase, nu e nesfârșit, la un moment dat, îl termini.
***
De când am intrat pe panta asta depresivă, deși mai am treziri din când în când și sunt atentă, am început să mănânc dezordonat. Singura constantă bună a zilelor mele e smoothieul de dimineața, în rest, sunt zile când uit să mănânc sau mănânc târziu și sunt zile, cum e cea de azi, când mănânc necontrolat. Nu e nevoie să fii geniu să te prinzi că e un mâncat emoțional, e nevoie să fii geniu să te oprești din a-ți face rău și mie nu-mi iese. Încă.
Mănânc și mănânc și când simt că mă doare burtica de cât am mâncat, mă apucă plânsul. Mirific, să încununez ziua asta "fabuloasă".
Știu că nu există coincidențe sau întâmplări, așa că apăsatul fără să vreau pe un filmuleț cu Wayne Dyer a fost mâna întinsă a Universului să mă scoată din hazna.
Deși plânsul m-a continuat tot timpul cât l-am ascultat pe Wayne, vocea lui caldă, vorbele lui blânde și sensul cuvintelor lui au fost balsam peste sufletul meu hărtănit de evenimentele zilei. Nu doar că l-am ascultat, dar l-am și auzit: eu sunt mult mai mult decât rolurile pe care le joc în teatrul acestei vieți, eu sunt infinit mai mult decât îmi spun simțurile, limitate, că sunt. De ce mă tăvălesc eu prin glod când aș putea să-l ridic în aer cu fâlfâitul aripilor mele, scuturate de colbul care le-a îngreunat?
În momentul ăsta greu de viață a mea, Wayne Dyer mi-a fost, de acolo, din viața viață, nu asta materială, un extraordinar prieten. Și, ca un prieten adevărat și bun, nu mi-a dat sfaturi cum și ce să fac, ci mi-a zis ce funcționează pentru el și m-a invitat să-mi aleg din leacurile lui, dacă cred că mi se potrivește vreunul. Încep să văd și să înțeleg visceral când de inept este să dai sfaturi, încep să mă prind că toți cei care au trecut pârleazul ăsta al zvârcolirii în dureri tâmpite, de nivelul -1, au ceva mișto în comun: ei doar împărtășesc experiența lor. Nu spun că trebe făcut așa sau așa, ei doar spun cum fac ei și ce e valid pentru ei. Dacă ești deschis și vine din farul lui o fantă de lumină și pe realitatea ta, perfect. Dacă nu, tot perfect. Am luat ca temă pentru acasă, prin sughițuri și lacrimi de curățare și de acceptare, semnul cu "Do not disturb!" pe care Wayne îl avea în cap, acolo unde își plasa în imaginație orice voia el să creadă, orice rezona puternic cu toată ființa lui și nu lăsa pe nimeni, cu sau fără bocanci, să intre acolo, în intimitatea lui, cu degetul instigator a "nu se poate ce vrei tu".
***
Mult mai liniștită, i-am servit mamei prânzul și ea mi-a servit mofturile ei. Am realizat, scurt, că nu e tragedie și nici capăt de lume dacă nu mănâncă o masă pentru că nu vrea, că nu-i place ce e gătit, că vrea altceva. Am avut și fermitatea dar și relaxarea să-i spun că asta avem la masă, dacă vrea bine, dacă nu, iar bine. Și demența, ascunsă sub niște ochi mici și goi, a înțeles că azi nu mă mai poate intinde ca elasticul și a mâncat. Tot. Fără vocalize și dorințe dulci.
***
Afară e soare, iar eu, după ce am plâns aproape toată ziua și m-am golit de cât mai multe, nu mă pot primeni îndeajuns să-l primesc în mine. Stau cu mine și cu noile înțelegeri pe care mi le-a dăruit Wayne pe terasă și fac eforturi reale să-mi definesc locul magic "Do not disturb!". Ca să fie corect, trebe să mă conțină pe mine, aia verticală, nu asta care s-a cocoșat lunile ce-au trecut, trebe să-mi țină în vitrină năzuințe și vise în care cred și care nu s-au risipit sub niciun vânt al schimbării și, cel mai important, să nu aibă în el ceva care ar putea să facă rău unei alte ființe. Iar toate astea sunt destul de greu de bifat concomitent.
***
Subit, mi s-a făcut poftă să scriu.
Și să îi mulțumesc, cu aceleași lacrimi omniprezente, Universului pentru supapa asta descoperită.