Ziua 276
Nu-mi e trezirea nicicum pentru că mi-e hotărâtă din exterior, de trezirea lui Mr. H pentru plecare la birou. Am dormit mai mult decât de obicei, așa că pot să-mi numesc trezirea uimită și atât.
Prin apele mele plutesc iar straturi de nepăsare, de izolare, de nevrut, dar fac eforturi de voință. Deși din afară nu cred că-s observabile, dacă ar fi cineva atent să le observe, eu simt pe dinăuntru că e un efort mare pentru mine să mă-nțânez de la a gândi și simți trist. Îmi răsună-n creier perspectiva, adevărată sau nu, dar cu care am rezonat, că mintea non-conștientă e atentă la vorbele și la gândurile pe care le ai tu cu tine, în intimitatea ta. Dacă-mi scriu pe tabla minții, mai ales prea dimineața, când toate sunt mai limpezi, mai clare, mai ușor de auzit și de văzut, că n-am chef, că nu vreau, mintea mea, care e doar un organ cu funcții, face ce aude și-mi creează conjuncturile care să mă ajute să n-am chef, să nu vreau. Știu teoria asta pe de rost, dacă mă scoli brusc noaptea și mă pui s-o repet, ți-o zic cu virgulă, dar frate cât e de greu să te prezinți în ziua ta și s-o aplici! Zvelta mine, care s-ar scutura cu așa plăcere de bube și ar trăi la maxim, e ținută pe loc de răpciugoasa mine care ține, din neputință, de bube să rămână pe loc. Depresia asta e mlăștinoasă, o mai bună descriere de senzații fizice pentru ea, nu am. Fix așa e.
***
Ca să nu repet greșeala, țin camera închisă, se simte mișcarea din camera ei, deci e ok, mai mult nici nu vreau să văd. E și lașitate aici, am o stare tremurândă încă, nu-s capabilă să lupt pe mai multe fronturi, așa că iau haina lașității momentan, dacă mă ajută să înlătur un posibil focar și mă pot concentra pe aducerea mea la calea aia bună, cu gânduri de bine și vorbe mai calde. M-au tot înțepat scenaritele din mine că parcă nu mai e loc de noi răni.
***
Spiky a tulit-o p-afară, Mr. H a plecat, închid ochii în living și-mi imaginez că-s singură. Ce-aș face eu diferit dacă aș fi singură acum? Nimic altfel. Tot mi-aș savura smoothieul, tot m-aș delecta cu un design sau două sau nouă.
Dacă cineva m-ar privi din afară acum, nu cred că mi-ar observa lupta. Sorb smoothie dar, deși ochii mi se îmbibă în imagini frumoase, mintea pleacă parșivă la vânat de himere și simt fizic cum începe să mă apese ceva. N-aș putea să spun țintit ce mă apasă, e doar o grijă generală. Ok, o simt, iau notă de ea, caut să văd de unde răsare, de ce o am, să mă fac să văd realitatea în care grija asta nu există, toate astea cu degetele încleștate și albite pe cana de smoothie. Mă relaxez, îmi destind mâinile, parcă se mai deznorează și mintea și mă aduc din nou la tv, la design. În câteva minute, plec din nou și tot timpul meu liber, în care nu fac ceva, în care încerc doar să fiu și să mă bucur de el, e o luptă și un zbucium continuu. Asta numesc eu iadul. Și cred cu tărie că și Iisus tot p-ăsta-l simțea. Ăsta ne macină timpul și rozul din noi și din ochii cu care ne privim viața.
***
Știu ce era grija, am știut-o din prima, doar că am vrut s-o ignor. Dar acum nu mai pot să mă fac că plouă, trebe să-i duc pastila, să fac curat, să-mi fie scârbă. Ok, minte non-conștientă, retractez, să nu-mi fie scârbă. Retractez, dar nu cred o iotă, așa că e egal cu zero.
Micul dejun al ei a fost preambulul curățeniei în toată casa. Nu e dezastru în toată casa, dar tot trebe să dau cu aspiratorul, să spăl, să scutur, să schimb, să șterg.
În timpul mesei ei, mă furișez în living și-mi beau deja a doua cafea. Ooo, aș bea nenumărate, numa' să nu mă apuc de treabă, în special la ele în cameră. Da, da, știu, retractez, am așa un chef și-o poftă de a face treabă, de dau pe dinafară de exaltare. Mă crezi, minte? Sau vezi și nuanțele din spate?
***
M-am mișcat destul de greu și de încet, am acordat mai multă atenție despărușării camerei lor de părul lui Sassy care e peste tot, inclusiv lipit de pereți. Cred că de fiecare dată când fac curat la ele, mă felicit pentru ideea minunată avută, într-o agitație paroxistică în decembrie trecut, când am pus folie în toată camera, peste parchet. Se spală mult mai ușor, o înlocuiesc rapid când se împute, e o idee genială pentru care nu pot să-mi mulțumesc înadeajuns. De altfel, sunt uimită și acum câtă limpezime și claritate am avut în acele zile cumplite pentru mine, când am setat camera mamei, pentru că așa a rămas. Demenței îi plac lucrurile familiare, așa că nu am mai putut face nicio schimbare de atunci, dar observ zilnic că le-am organizat ideal, ea are tot ce-i trebe, iar mie, fără să am măcar habar atunci ce mă așteaptă, mi-am făcut zilele mai ușoare.
O bag și pe ea la spălat, și deși o văd des, câteodată mă înfioară cât de descărnat începe să-i fie corpul. Știu că nu e doar la ea, că vine cu vârsta, dar mai știu și că costumul ăsta de carne e la fel ca oricare alt costum: cum îl păstrezi, așa îl ai. Deși firi diferite, și mamei și tatălui meu le-a plăcut să mănânce bun, nu neapărat sănătos, mișcarea nu exista în meniul lor iar cum să gândească nu le-a deschis nimeni capul. În pătrățica lor, tot ce-a contat a fost să le fie lor bine, fiecăruia în parte. Atât au putut.
O iau și pe Sassy la spălat și la periat și termin camera lor cu un mic sentiment de satisfacție. Amândouă par bine.
***
În dialogul ăsta al meu interior, ca să nu mă mai surprindă că gata, a venit prânzul, din ciclul "vara nu-i ca iarna", mi-am făcut calculele și știu că voi termina curățenia peste tot cât să fiu la limita de prânz. Sau, foarte posibil, să termin după ce-i dau prânzul. O dată astea setate în minte, parcă mi s-au înmuiat mușchii aia tensionați și mi-au alunecat mai ușor mâinile în treburi. Asta e validarea de care aveam nevoie în ziua asta: mintea, dacă o anunți, e un copil ascultător, face ce-i spui și nu se mai încordează.
***
Abia aștept să treacă și prânzul. Oricât aș vrea eu s-o dau cotită în fața inamicului nevăzut, propria-mi minte, atârnă greu în mine nedoritul și neplăcutul de a sta la masă, doar ca să stau. Fac conversații din ce în ce mai ușoare și, după ce că oricum nu prea mai vorbesc și cu alții, culmea e că ușurința asta începe să mă zgârie pe-un intelect care se dorește incitat, antrenat. Încă o dată, deși am mai făcut-o, îi arog un mare, dar mare, credit scrisului, care mă ajută să nu ruginesc într-un vocabular sărac și să nu-mi băltesc mintea într-o dialogare care e doar o gimnastică a limbii ca organ mai mult decât un stimulent intelectual. Și când îmi aduc aminte de mama, de nuanțele ei, de sensurile duble pe care le dădea cuvintelor, de poantele ei.... Când crezi că știi cum ești, jap, vine demența și rade tot. Încep să întrezăresc profunzimea frazei "știu că nu știu nimic". Dar sunt abia la suprafață, doar ce-am dat o țâră cu unghia. Știu că nu știu nimic…
***
Deși mi-a rămas pe buze un strop de frică, de necunoscutul care mi-a răsărit în minte de la fraza asta elocventă, știu că antidotul ei e să fii ingenuu curios, așa că-mi temperez un pic teama asta ce mă-ncearcă pe la margini și mă apuc de rampa pentru Maya.
Pentru că Maya e corpolentă și grea, și rampa trebe să fie capabilă s-o susțină când urcă și coboară. Noroc că eu am strâns fiecare bucățică de lemn cu care m-am întâlnit sau am cumpărat, așa că am un blat de fag pe care o să-l folosesc ca piesă principală. Din nefericire pentru mine, e greu tare blatul ăsta așa că coțopeneala din atelier, cu probe, cu prins în balamale, cu ridicat, întors, sucit, s-a lăsat după vreo două ore cu dureri ascuțite de șale. Dar am făcut 70% din rampă. Mai am să-i pun opritori care să regleze panta și să lipesc cu bandă velcro preșulețul pe care l-am luat ca să poată urca Maya cu lejeritate. Sper să iasă bine, că am pus în rampă toată dragostea mea pentru botoasa dragă.
***
Mi-a fost dușul o scurtă meditație, mi-am permis, ca-n vremurile vechi, să simt cum curge apa pe mine, să vizualizez, să văd ce văd în spatele pleoapelor închise. Pe nesimțitelea, tot din spatele pleoapelor închise, au început să curgă bulgări calzi sărați. Plâng să mă curăț, să mă descarc, plâng de dorul vremurilor mele vechi, plâng că știu că nu știu. Dar nu e un plâns dramatic, e unul domolit, mai mult mocănesc decât vulcanic.
***
Restul serii m-am mișcat cu atenție și cu durere de mijloc iar la culcare am observat că mi se întețește scărpinatul pe pielea brațelor. Nu mă pot opri până nu-mi fac răni, zici că-mi umblă purici pe sub piele care mă pișcă încontinuu. E nașpa senzația dar sunt așa de obosită că nici mintea nu mai pleacă pe cărări ciulinoase.