Ziua 275
Cred eu că am niște balamale indestructibile de mă țin să fac atâta ping-pong între extreme: ieri îmi suflam vânt de schimbare în pupa zilei, azi m-am trezit imună la viață. N-am nicio încântare, nicio aplecare sau pornire către o nouă zi, zici că ieri, când mi-am decis schimbări în pași mici, nici n-a existat. Sau și căderea o fi parte din schimbare?
În sclifoseala asta care mă cuprinde înainte de a mă da jos din pat, simt că m-am întors de unde am plecat și habar n-am ce s-a întâmplat peste noapte. Ba chiar, pentru că acum știu că mi-am dorit ridicarea, m-am dus mai jos decât eram, sunt la faza că nu-mi vine, de nicio culoare, să-mi deschid ochii, d-apăi să mă mai și dau jos din pat. Aham, deci așa se simte, deci nu atinsesem fundul depresiei pe care o arătam cu degetul și nu pricepeam, cu subiect și predicat, cum nu poți să te scoți singurel din ea, ci ai nevoie de ajutor extern. Ce-i drept, în continuare cred că te poți scoate singur din ea, dar parcă nu cu aceeași tărie. Dacă mă mai ține asta mult în chingile ei, s-ar putea să cred că numai un psiholog te mai poate face "bine".
Nu-mi plac gândurile astea rapide și îndesate, le alung cu unul superficial, care să spoiască realitatea și să nu-mi mai dea umbre pe la inimă: poate doar n-am chef să mă trezesc pur și simplu, poate oi fi și eu obosită, poate e doar o zi, doar o toană.
E un dialog în mine, se încearcă un armistițiu între partea aia deprimantă și deprimată și partea care-mi mai dă o șansă la bucurie și la viață. Iar în mijlocul tratativelor, eu încă stau în pat, cu ochii închiși, nevrând să-i deschid. Mă hotărăște Spiky, care a simțit dilema mea, concomitent cu trezirea mea, și vine până aproape de fața mea, îndeajuns de aproape încât să-i aud motorașul și să mă gâdile o mustață. Puiuca asta e trimisă de Univers, e clar! Am deschis ochii, i-am văzut biluțele cum mă privesc, deși e întuneric în cameră, iar mâna mi s-a dus instant a mângâiere pe corpușorul ei mic și suplu și atletic. Da, oi fi imună la viața mea dar la viața asta mică pe care o simt sub palme, nu-s.
***
Cu viața ei încă pulsând în mâna mea, coborâm amândouă, una voioasă nevoie mare, alta doar nevoie mare de voioșie, dar suntem la pachet acum, poate ne-om molipsi una de la alta, mai mult eu de la ea, de fapt, cel mai bine ar fi să mă molipsesc doar eu de la ea, ea le are pe toate la locul lor.
Fac mecanic gesturile care să-mi pună-n halbă apa fierbinte și smoothieul în recipientul lui și ceaiul în ulcica lui. E bine că astea mi s-au lipit de mâini și de pilotul automat, că sunt încă mici reminiscențe din perioada mea de glorie când credeam, știam și trăiam miracolul vieții. Și, chiar dacă nu-mi mai dau seama când și cum le fac, sunt absolut convinsă că-și aduc un aport pe care nici nu mi-l imaginez. Deși imună, deși chefless, am încă în mine zvâcul de a încerca, de a mă smulge și duce măcar un milimetru mai încolo, mai în afara zonei de perturbare maximă în care m-am așezat comfortably numb.
***
Am făcut greșeala să privesc spre camera de supraveghere și, pentru că am încărcat și imprimat gestul ăsta zile la rând cu o energie de nervi, de iritare, de "fir-ar să fie", cum am lăsat-o acolo, tot așa o iau direct în piept și simt cum începe să mă mănânce pielea pe mâini. Cred că mâncărimea asta este un răspuns factual, fizic, al corpului la o emoție pe care i-o tot strecor printre vintre, cu nonșalanță cât cuprinde și cu inconștiență crasă.
Ca să potolesc cloclotul ce începe sub capacul pielii mele, închid camera și dau drumul la TV, am nevoie de o distragere masivă a atenției, de o mutare de focus. Privitul la televizor nu-mi este suficient în dimineața asta, se perindă imaginile fără ca nici măcar să le văd, sunt absentă, distrată, plecată departe, în amintiri sau, și mai departe, în viitor. Ok, închid televizorul și mă mut pe telefon, "răsfoiesc" Pinterestul, prima mea dragoste virtuală din lumea aplicațiilor diy. Pentru o fracțiune de secundă, mintea îmi zboară în niște vremuri pe care le-am trăit extrem de intens probabil cândva, la un castel, și mă întreb oare cum le era viața oamenilor atunci, când n-aveau internetul ca posibilitate? Când lumina seara era dată de lumânări sau de șemineele cu lemne, când se citea, se broda sau pur și simplu se stătea. Aveau mai mult timp pentru ei și sufletul lor dar totuși, oamenii erau mai sălbatici atunci decât sunt acum…
Pinterestul a reușit să mă țină acolo, m-a prins în mrejele lui, mi-am mai salvat câteva proiecte de făcut "într-o zi" și trebe să urc să-i duc Euthyroxul mamei. Daca ar fi fost și ea normală, și l-ar fi luat singură. Dar, dacă ar fi fost și ea normală, n-ar fi fost la mine.
***
Îi dau pastila și iau pisica, la promenadă. Afară, în zonele unde bate soarele, e încă plăcut de stat și o las să profite de toate și pe băbuță. Ca să-mi confirme că labilitatea emoțională e încă vie, prezentă, acaparatoare, a fost suficient să urmăresc cu privirea un stol de păsări călătoare, urmat de 2 păsări rătăcite care strigă și încearcă să ajungă și ele în formația stolului, ca să mă podidească plânsul. Așa, o iau de la capăt. Credeam că am închis ieri cutia singurătății, uite că o priveliște banală, mă aruncă înapoi acolo și mă trezesc că vorbesc singură: nimeni nu trebe să fie singur. De fapt, nimeni nu trebe să se simtă singur! Suntem 8 miliarde de oameni pe planeta asta și totuși sunt extrem de mulți care se simt singuri. Asta spune ceva despre umani.
Îmi șterg lacrimile și mi-aud singură întrebarea: de ce plângi? Răspunsul vine in a heart beat: din obișnuință. Yep, sunt și observator și observat, sunt și portar și jucător, numa' că alternanța asta mi-a deranjat o țâră treburile și percepțiile.
***
Am bifat rapid și micul ei dejun, și recunosc că mă simt ușurată când se termină. Încă tot nu reușesc să stau cu ea la masă, fac eforturi să fiu în bucătărie cu ea, sonorul radioului e din ce în ce mai tare, să nu-i aud mestecatul ăla sec, să umple muzica spațiul unei conversații pe care eu nu vreau s-o fac, că mi s-a tocit răbdarea. Mai am ceva cioturi de răbdare dar le țin pentru vremuri mai grele, un mic dejun, în care încă accepta ce-i pun pe masă, nu se califică la categoria asta. Deși, la cât de apăsată mă simt când văd că se face ora micului dejun, aș zice că deja le trăiesc.
***
Mă suspectez că plecările astea dese la cumpărături mici sunt de fapt supapele mele, nearticulate, nepuse în context, dar e în ele nevoia mea acută de evadare, de plecare, de fugă. E drept, că nu pot cumpăra fructe și legume cu toptanul că se strică, plus că dacă la micul dejun în genere nu am probleme, prânzul e aproape constant o loterie cu mama și mai jonglez cu porții mici de mâncare gata făcută pe care o cumpăr din când în când.
Mi-am simțit opacitatea și mi-am dat seama că iar am tăiat conexiunea cu exteriorul când mi-am auzit, tare și clar, propria respirație, ca și cum am căști pe ureche, fără să ascult nimic și-mi aud doar propriile zgomote. Habar n-am când am făcut asta sau e un mecanism de autoprotecție care se face singur, dar a fost tare pentru mine să realizez asta.
La fix cât privirea și urechea să-mi fie atrase de un bărbat la costum care apostrofa una din angajatele magazinului, ce umplea rafturile și-i îngreuna mișcatul domnului în zonă. De ceva timp, resimt în stomac tensiunea și urâtul pe care cineva îl pune în tonul cu care se adresează altei persoane. Plânsul unei alte ființe îmi strânge stomacul de mi-l face un pumnișor mic-mic, de-a dreptul. Așa și acum, zeflemeaua și țâfna cu care și-a condimentat domnul vorbele s-o atenționeze pe doamnă că trece el, mi s-au dus țepi direct în plexul solar. Am privit scena și, deși primul impuls al meu a fost să fac privitul ăsta ostentativ, ca domnul să se simtă prost, mi-am ajustat rapid atitudinea și doar m-am tras lângă un raft și am privit. Mai mult decât tonul mizer al domnului m-a durut umilirea doamnei, care aproape că făcea plecăciuni și temeneli ca să fie scuzată. N-am mai putut privi, mi-am luat căruciorul, am pornit spre ea, i-am spus că nu a făcut nimic greșit și am plecat.
Ce-l face pe un om superior altui om? Educația, banii, poziția, statutul? Nope. Astea și probabil sute astfel de scuze îl fac DIFERIT, nu superior. Și tocmai ăsta e șarmul vieții, cum ar fi să fim toți la fel?! Dar de aici până la a-ți lua aere de fandoseală, e o cale bătătorită doar de ego. Nimeni nu e mai sus sau mai jos. Suntem doar diferiți, și bine că suntem așa.
Cică trăim vremuri în care conștiința universală se extinde. Oare? Filozofia asta de la cumpărături nu dă dreptate acestor "bârfe" spirituale.
***
Am mai bibilit un pic la micul pian pe care vreau să-l termin cândva, curând, dintr-o nevoie, disperată chiar, de a crea ceva, de a-mi canaliza gândurile și stropul de tristețe cu care m-am încărcat de la cumpărături, în ceva constructiv. Se încheagă, am decis că nu mă încântă doar datul cu uleiul de Tung, ci prefer o vopsea, într-o nuanță care parcă descrie perioada asta a vieții mele, aia de visare: Versailles, de la Annie Sloan. E o culoare de ocru, un verde pal dar cald, îmi place maxim. Îmi dau seama că nu voi finaliza azi că, incredibil, s-a făcut de prânz.
***
Am bifat și prânzul fără incidente, cu excepția faptului că azi s-a enervat mai tare că n-are voie nimic dulce, până la punctul la care a devenit vehementă. A fost scurt pentru că, deși surprinsă de creșterea intensității, mă așteptam să-mi ceară ceva dulce și am fost fermă pe poziții.
Am citit de curând un articol despre cercetări recente în ceea ce privește demența, unde Alzheimerul era numit și diabet tip 3 care spune că enzima care desface insulina creată de pancreas când mănânci zahăr e aceeași care "sparge" și plăcile de amiloid din creier, responsabile cu degradarea lui și apariția demenței. Deci dacă enzima asta e ocupată cu spargerea insulinei mai mult decât cu spargerea plăcilor de amiloid, demența nu mai e cu semnul întrebării, ci devine certitudine. Evident, ca toate cercetările în demență, sunt argumente pro și contra dar, având în vedere consecințele, cred că nu vreau să le aflu pe alea contra. Iar faza asta cu zahărul procesat nu e aplicabilă doar bătrânilor, e aplicabilă ființei umane în general. Cu atât mai mult, să mă țin fermă în fața ei, deși dezastrul la ea e deja făcut.
***
Am reușit, ce-i drept prin repetiție, să-mi crez fix realitatea care nu-mi place: nu știu când se termină micul dejun și începe prânzul, nu știu când e bezna dimineții sau a venit rapid întunericul serii.
După amiezile nu-mi mai sunt strânse în jurul făcutului constant, poate pentru că am obosit și m-am blazat și pentru că, o dată cu venirea frigului, treburile de afară s-au rărit. Sau poate și pentru că am intrat într-o pasivitate cruntă, în care bifez fără nicio bucurie, ca să fie făcute și las să curgă lucrurile pe lângă mine, fără mare participare din partea mea.
Probabil d-aia nici nu mai pun degetul pe măcar trei recunoștințe, sigur d-aia nici nu mai am un frumos în zi. Toate au început și un sfârșit. Sau un sfârșit și un alt început.