Ziua 277
M-am trezit cu o liniște caldă în mine. Nu e ca și cum toate grijile au dispărut, nu e ca și cum am luat-o razna, nici măcar nu cred că m-am reîntors la mine, aia care căuta cu lupa micile miracole ale vieții în câte mai multe clipe ale unei zile, și nici că azi e sâmbătă, o zi pe care am îmbibat-o, cutumic, cu senzații de relaxare. Este doar o stare cuminte, odihnitoare, de care am atâta nevoie și pe care probabil că am cerut-o în subsidiar atât de mult, încât uite că a venit și ziua s-o primesc.
În căușul ăsta cald, nu mă îndur încă să deschid ochii, chiar dacă Spikylina a simțit că m-am trezit, de pe unde o fi fost, și îi aud piciorușele cum fac pași grăbiți să ajungă degrabă la mine, să ne salutăm de bună dimineață, de bună zi și de ce nu, de bună viață. Cu ochii încă închiși, îi fac loc să se culcușească lângă mine și împart la doi starea asta de cuminte. Iar ea împarte cu mine torsul ei vindecător. Poate că azi e o zi de vindecare…
***
Am adormit învăluită în starea bună și în torsul vibrant și a doua oară, m-a trezit lumina. Zorii se revarsă peste cupa nopții și sună ca o alarmă în bioritmul vietăților. Și-n al meu, evident.
M-am luat blând așa blândă cum mă simt în dimineața asta și-am parcurs distanța până la bucătărie încet, ca nu cumva să zdruncin în vreun fel liniștea asta din mine, cu respirații mici, să nu o jenez cu ceva. Îmi place prea mult de ea ca s-o pierd așa de repede, plus că am nevoie de mai mult timp și de mai multă stare să pătrundă în toate crevasele și să alunge de acolo ne-liniștea ce s-a instalat rece de ceva timp.
Un 2 în 1 se petrece în bucătărie: îmi beau apa caldă cu lămâie în ritmul de care am nevoie și cu ochii larg deschiși, avizi, lacomi, agățați într-un senin pentru care s-au aliniat azi toate planetele să-l întâlnesc la momentul potrivit. Momentul ăsta, posibil neînsemnat pentru oricine altcineva, pentru mine are o valoare uriașă, care-mi trimite un val de căldură până în inimă și mă îmbracă într-o haină familiară: chiar dacă era tot în demență, întâlnirile mele matinale cu apa și cerul fac parte din perioada în care alesesem, și mă țineam de alegere, de a mă bucura de viață. Orice asemănare, orice trăire care mi-aduce aroma acelor zile, îmi face bine. Încerc să nu privesc această binefacere ca pe o respingere a unui prezent care nu-mi place, ci ca pe un exemplu de "așa da", ca pe un șablon din care mă pot inspira și repeta.
Sunt o țâră mai limpede, mai clară, parcă se luminează plumburiul ăsta în care mi-am colorat zilele, nu mă hazardez să zic că nici mlaștina depresiei nu mai pare atât de mlăștinoasă, că doar am văzut că mă culc bou și mă trezesc vacă, sort of speaking.
***
În timpul meu liber îi spun minții că aș vrea să am o zi bună. După care mă corectez, îmi dau seama că sună ca și cum aș fi la mâna și mila altcuiva ca eu să am o zi bună și-mi zic semeață, că azi o să am o zi bună. Nici nu termin cuvintele de spus în mine, că-mi simt analiza aspră: te-ai simțit atacată în ego când ai gândit că ești în bătaia vântului circumstanțelor exterioare dar adevărul gol-goluț, la momentul actual al vieții tale este că chiar ești impresionabilă, și încă ușor, și încă dramatic de repede, de ce se întâmplă în afara ta. Mda, corect. Eu încă n-am descoperit pârghiile alea de care să trag când ceva vine tăvălug peste mine și să zic calm: totul e cum trebe să fie. Știu, și probabil că e mai mult decât doar rațional, că totul oricum se întâmplă cum trebe să se întâmple dar asta nu mă oprește și nici ferește să mă ambalez, să mă consum, să ard ce e de ars.
***
Cred că avem cu toții în noi încrustate diferit zilele de weekend, că mama, când aude că e sămbătă, vrea o aroganță, vrea un răsfăț. Îi fac omleta cerută, îi dau laptele bătul și sunt de acord și cu cafeluța mică pe care o vrea. Cu mult zahăr. Pofta asta de zahăr transpiră prin toți porii ei și iese la suprafață pe unde găsește portițe iar pentru mine cafeaua este scuza perfectă să nu stau pe scaun, să aștept să mestece și să răspund cu aceleași replici la fix aceleași replici ale ei.
O trag de limbă să văd ce-ar prefera la prânz dar nu-mi iese încercarea, pentru că ea nu mai are în memorie nici măcar cartofii prăjiți sau sarmalele sau varza călită. Răspunde sec "ce ai p-acolo?" sau mă pune să-i zic eu ce mâncăruri pot face. Degeaba o forțez, în afară că mi se pare că o umilesc și că și ea simte asta, mi-e clar că în ea se închid uși după uși.
***
Hotărăsc eu pentru toată lumea ce să gătesc și pornesc bucătăreala, deși era o zi de sâmbătă cuminte, în care poate doar aș fi stat, cu ochii pe tavan, în vise.
Fac ciorbă de legume dreasă cu lămâie și smântână vegană și o scarpaccia de dovlecei iar pentru ea, ca plan de backup, grătar de pui. Deși defilează mai mereu cu lozinca "nu mai vreau carne", când îi dau de ales între două variante, una cu carne și una fără, invariabil o alege p-aia cu carne. Așa că nu mă mai păcălește demența sau zodia leului, care una zice, dar alta face.
N-am uitat că e sâmbătă, zi de odihnă, și mă strecor pe terasă, pe-un scaun, ca șopârla la soare. Am un buzunar de timp pe care aș vrea să-l las gol și să hotărască viața mea, fără nicio cârmă de control de la mine, cu ce să mi-l umple.
În aerul cald încep să plutească mirosuri de grătar de la vecini. Dualitatea din mine, animal și ființă eterică, se manifestă din plin: mirosul îmi și gâdilă nările și frământă niște gusturi și amintiri trecute dar îmi și zgârie intimitatea aia care nu mai poate duce nicio moarte pentru o satisfacție proprie. Nu judec, ar fi culmea ipocriziei, doar îmi dau seama că, o dată ce ai rupt un cerc vicios, ce ai făcut în pas în față, weekendurile pline de relaxare sunt asociate printr-o antiteză grotescă, aproape universal, pe întreaga planetă, cu grătarele. Practic, la modul brut de a privi situația, omul se relaxează mâncând alte ființe care și ele au avut o viață și au dreptul la o viață. Privind așa, brut, fără floricele și scuzele mațului pofticios, ăsta e adevărul dar ne e greu să-l vedem sau dacă-l vedem, căutăm repede motive care ne susură cald și liniștitor că "trebe să mănânci carne".
Fix așa cred că se întâmplă în toate aspectele vieții: cu cât faci un pas în față și te detașezi de unele lucruri, cu atât le vezi mai limpede, cu atât te uimești cât de clare sunt și nu le-ai văzut. Așa că eu sper să vină, cât mai curând, ziua aia în care să fac un pas în fața demenței să nu mă mai dau cu inima de fundul hăului ci să mi-o agăț într-un înalt de unde s-o mai dau jos doar așa, for fun, de dragul de a experimenta voit.
Mă scutur de gândurile grele și de mirosurile la fel și intru în casă să pun masa la care, culmea, am și grătar…
***
Strâng după ambele prânzuri, n-am mai avut de mult un prânz în trei dar sincer, chiar dacă ideea de adunare, de comuniune, de oameni ai mei, cu toții la masă, sună teribil de apetisant pentru vremurile astea cam golușe de căldură umană pe care le traversez, nu mai intenționez să-l organizez vreodată.
Nu știu ce scamă mi s-a pus pe stare, dar nu mai am chef de nimic. Fac o tură de curte dar îs ca o nălucă, nu mi se lipește privirea de nimic, iar interiorul nu se deschide să îmbrățișeze afara mea. Dacă nu mi se leagă intimitatea cu natura, poate reușesc să mă uit la vreun film, la vreun documentar, la vreun ceva. Îmi dau seama că se derulează imaginile pe lângă ochii mei ca apa pe gâște și nu am văzut, auzit și clar înțeles nimic din documentar.
Stau în pat și-mi închid ochii, încercând să-mi aud răspunsul sau răspunsurile la întrebarea pe care o rostogolesc prin toată mine: Ce ai? Ce te doare? Ce e?
Nu aud nicio fărâmă, dar simt că am o acumulare și o apăsare în mine care se vrea expulzată. Așa că, fără alte introduceri, din momentul în care am simțit acumularea, mi s-a bulucit toată grămadă spre ochi și s-a aruncat afară. Plâng cu ochii închiși și-mi trece prin minte un gând amuzant, în același timp: dacă-i deschid acum, mă fac fântână arteziană? Plâng ca să descarc ceva, habar n-am ce, dar nu am și încărcătura emoțională a acelui ceva. Iar asta, pe lângă că e o noutate, e un lucru fain, plânsul e doar un act biologic, de spălare și atât, nu mai gogoșesc și eu, cu stări apocaliptice, păturile alea de vibrație care adună toate aolelile, suferințele, dramele, durerile celor aproape 8 miliarde de oameni.
Măcar atât și parcă închid ziua aproape în aceeași notă de cuminte în care am început-o.