Ziua 274
Cred că decizia pe care am luat-o, de a mă aduce către un liman, indiferent care e ăla, dar să fie liman, mi-a alunecat în toate crăpăturile pe care mi le-a cauzat lipsa de prezență a mea în propria-mi viață și le-a uns cu o țâră de voință pe la muchiile ascuțite. Doar așa pot să-mi explic revenirea lină în simțuri în prea dimineața asta, parcă mi s-a înmuiat un strop rezistența asta la viață. Chiar dacă în continuare repet destul de superficial mantra cu recunoștințele, pe alocuri mă mai prinde în atenție câte una sau șoptesc una nouă, semn că, superficial sau nu, cât merită sau nu, aloc din mine ritualului. Puțin câte puțin.
***
Spiky n-are chef de coborât azi, așa că mă duc singură spre parter și pe măsură ce mă deplasez, simt cum un nor, o greutate mi se deplasează și ea deasupra inimii: ce o să fie diferit azi? Ce nuanță de curățenie poate să mă încânte, ce mâncăruri noi să mă exalteze sau împrejurări efervescente la cumpărături să mă captiveze? Mă prind repede că alunec iar pe poteca aia nesuferită dar nu pot să nu realizez că, pe undeva, versiunea asta a mea, sătulă de aceleași lucruri over and over, nu are și ea dreptate. Ok, îmi îndrept spatele și încerc să spulber cu imaginație vizuală norul ăsta care-mi plutește în interior.
Îmi mut atenția pe apă și îi dau în cârcă clasicele patru intenții, la care, de când le-am ales, n-am mai renunțat. Sunt gata și cu smoothieul, ceaiul s-a făcut singur și mă iau, cu tot cu urma de nor, în living. Sper eu să finalizez aici diluarea senzației de deșertăciune ce-mi stă pe buza dimineții.
***
Spiky e încă sus, incredibil cum de n-a coborât ea încă, de ajuns să-mi fugă gândul apocaliptic: o fi bine? Dacă îi e rău? Nu pot să mă duc sus fără să-l trezesc și pe Mr. H, așa că rămân în living și încerc să spulber deja două griji adunate pe cerul dimineții. Giiiz, și nici n-am început ziua!
Mă forțez să fiu atentă la televizor, să nu croșetez și bigudez gândurile care mi-au venit atât de natural acum, când vibrația mi-e scăzută și atrag fix aceleași tâmpenii, și, în încrâncenarea mea, m-am și speriat când Spiky mi-a sărit pe colțar. Evident că n-are nimic, a venit să facă biscuiței și să-și ia partea de mângâieri înainte să se înfrupte din pliculețul pus deja de mine în bolișor. Mulțam, găgălice mică, poate data viitoare vii cu mine și nu mă mai lași singură, pradă gândurilor astea ulii care ciugulesc hulpave din și-așa timida mea stare de bine.
***
Acum, când imaginata boală a lui Spiky s-a dovedit doar o scorneală proprie, mă simt mai ușurată și-mi vine să râd singură de mine. Se pare că eu fac parte din categoria oamenilor, multișori la număr, care dacă n-au probleme, și le fac singuri. Păi n-aveam eu destul carne sângerândă în mine pe care vreau s-o vindec? Îmi mai trebuia să-mi imaginez tâmpenii cu Spiky? Nu, nu-mi trebuia, dar așa funcționează mecanismul când ți se duce naibii prezența și te fură peisajul.
***
Mă duc să-i duc mamei pastila și mă văd cu o oarecare usurință și-n mișcări. Doamne, totul este în mintea noastră, în inchipuirea noastră, noi plămădim cu adevărat și raiul și iadul și ne îmbăiem de extaz sau dramăm în agonie. Noi și doar noi! Mulțam încă o dată găgălice, tot ție, că mi-ai adus bucățica asta de claritate, că poate aveam nevoie.
***
Nu pot s-o las singură la mic dejun, dar nici nu pot sta cu ea la masă, nu după ce tocmai am făcut curat la ele. Se zice că în timp, te obișnuiești, uite că la mine, fie nu se aplică, fie am nevoie, ca la proști, de instrucțiuni scrise cu determinarea duratei, la mine "în timp" de 10 luni nu m-am obișnuit.
Are micul dejun pregătit iar eu mă fâțâi când pe terasă, chipurile am treabă afară, fie în living, numa' să nu stau în aceeași cameră cu ea. Mă simt prost de două ori, o dată că mi-e scârbă, și a doua, că nu pot disocia personajul mama de scârba asta. Asta e, atâta pot și sper eu că recunoașterea asta mică dar onestă pe care o fac în mine să mă ajute să trec peste amândouă.
***
M-am apucat să toc resturile de la muri, în faptic și să ronțăi gândurile care-mi dau târcoale, la mansardă. Mi-e clar că laitmotivul zilei mi-e singurătatea și, deși fug de a o articula cel puțin la fel de mult pe cât fug de singurătate în sine, am decis să nu mă mai dau pe după vișin și să cercetez îndeaproape senzația și trăirea asociată.
Dacă începutul "aventurii" mele cu demența a fost sub un semn mare, apăsător și pe alocuri zdrobitor, al singurătății, acum nu o mai simt așa. Da, nu e o plăcere, nu e o bucurie, viața cu siguranță e mai plăcută și mai caldă și mai trăibilă bine cu oameni lângă dar dacă, speriați de mine, de situația care trenează sau de greutatea ei, ei nu-mi mai sunt pe-aproape, eu sunt hotarâtă să nu mă mai îndoi ca salcia la furtună. Pentru că, deși e elastică, nici salcia și clar nici eu, nu mai suntem la fel după ce ne-a zmotocit furtuna de ne-a zăpăcit.
În ultima perioadă, în rarele mele interacțiuni umane, altele decât cu mama, simt nevoia să fiu bună, să dau feedback curat umanilor pentru că știu cât de bine hrănește bunul din fiecare și-l face să dea și el mai departe, simt nevoia să bucur, să servesc. Astea sunt acte care țâșnesc ingenuu din mine, culmea, și când sunt în cel mai jos punct posibil din punct de vedere stare. Ce e frumos și bun în mine nu are nicio legătură cu ce e nașpa și aiurea și imaginat, tot în mine.
Și tot acolo, în interiorul meu, văd și contradicția majoră care mă ține în șah propriu: îmi doresc interacțiuni sănătoase cu oameni autentici, spălați pe creiere și cu dorință de a înțelege mai multe decât le transmit simțurile, îmi doresc oameni calzi, noi sau vechi, îmi doresc familie extinsă și căldură umană, nu doar că mi le doresc, dar am nevoie de ele, sunt un emolient cu care m-aș unge peste crustele astea apărute în mine și totuși, pentru că sufăr și nu mă opresc din toboganul ăsta pe care tot cobor, că nu știu cum, nu că nu vreau, mă feresc de oameni.
O parte din mine își ferește din delicatețe suferința și drama de alți ochi, oricât de deschiși și înțelegători ar fi, ca să nu îngreuneze suflete sensibile. O altă parte din mine își ascunde târâșul ăsta pentru că nu știe cum e privită și primită suferința de oameni care nu acceptă slăbiciuni, fix cam cum credeam eu că e depresia copilei, până să cad și eu în ea. O altă parte a mea e sătulă și ea de atâta tânguială, iar alta are nevoie de mângâiere tocmai pentru că e sătulă, dar nu găsește ieșirea. Mă învârt în jurul cozii și-n toată învârteala asta, fie dau la o parte cu puterea cozii oamenii care nu-s bine infipți în realitatea mea, fie îi dărâm. Dar, culmea, tot ce-mi doresc cu adevărat e să-i am aproape. Nu mai plâng, nu mai judec, nu mai am așteptări, cred că m-a ars experiența anterioară pretty badly, doar că acum sunt mereu surprinsă când pot conta pe cineva. Că așa e omul, trece ușor de la o extremă la alta, e mai greu să găsești calea aia de mijloc sau să te adaptezi constant. Nu, omului, și aici vorbesc doar despre mine, îi este mult mai comod să găsească o variantă și să se țină cu dinții de ea forever, indiferent că între timp ea se perimează, devine inutilă și ineficientă. Avem atâtea d-astea în dulapul minții pe care ar trebui să le curățăm și nu mai apucăm s-o facem niciodată. Și ele se adună, stivă peste stivă și te simți din ce în ce mai greu, mai împovărat.
Mi-a făcut bine și munca fizică și aia psihică, de scos schelete din cotloane și de primenit. Din nou, am o dilemă: nu știu dacă înțelesul ăsta al mersului lucrurilor în viața mea acum vine din rațiune, dintr-o analiză pur mentală, sau dintr-o coeziune inimă-minte sau doar din inimă per se. Acum știu și de ce mă tot întreb eu care e sursa, pentru că e o diferență uriașă între ele, locul din care înțelegi ceva e determinant pentru validitatea înțelegerii dar, cel mai important, pentru durata cât înțelegerea dăinuie în tine. Am descoperit, în timp, că ce am priceput mental m-a însoțit o perioadă de timp până când s-au diluat, spre evaporare completă, motivele care au dus la înțelegerea respectivă, pe când o dată ce am alcalinizat în inimă ceva, n-am mai uitat. Că m-am făcut că nu văd, că m-am răzvrătit, că m-am revoltat, poate, dar de uitat, n-am uitat.
***
După momentul prânzului, la care n-am avut surprize de refuz mâncare, iar mica scenetă cu desertul și nervii aferenți deja nu mai e o surpriză pentru mine, ziua mea parcă s-a hotărât să facă sprint către final.
Zău dacă știu cum un duș o țâră mai prezentă, cum o scurtă curățenie în bucătărie, urmată de o și mai scurtă strângere de scule zburătăcite prin garaj, cum spălatul de boluri și hrănitul pisicilor, cum aranjatul medicamentelor mamei pe zile că, da, iar a fugit o săptămână deși parcă ieri le-am pus în cutiuțe, mi-au mâncat orele restului de zi. Ori sunt eu obsedată, ori se învârte mai repede pământul.
Oricât de mult îmi displace și propoziția și ce implică ea, câteodată nu-mi ajunge timpul să fac ceva și pentru mine, să-mi hrănesc măcar așa, la limita de supraviețuire, și partea aia creativă, imaginativă, înclinată spre frumos, de orice natură ar fi el.