Ziua 273
Bezna asta care mă trezește aproape în fiecare dimineață habar n-am de ce și pentru ce, mi se strecoară parșiv și-n niște adâncimi ale mele, pe care am tot încercat să le aerisesc și primenesc, să le luminez și spăl de diversele traume sau dureri sau împiedicări pe care le-am trecut în viața mea. Acum m-am încurcat în plasele cu care pescuiam una câte una bucăți din mine și puneam lămpașul pe ele, să le cercetez rădăcina și unde-și înfigeau colții și răspândeau ramificațiile.
Am avut o noapte zbuciumată, consumată steril și intens de coșmaruri, de locuri înspre care mă îndreptam și nu mai ajungeam, de oameni la care voiam să strig, să le vorbesc și gura mea nu scotea sunetele în afară. Au fost filme mute pline de o senzație grea de apăsare și de disperare. Nu cred că știe cineva cu adevărat ce sunt visele, fiecare are propria variantă și perspectivă dar eu cred că ele ne sunt înfluențate, într-o oarecare măsură, și de trăirile prin care trecem în afara somnului.
Așa că, fără să fiu conștientă, îmi faultez și nopțile și încep să intru într-un cerc vicios de oboseală, de trăiri aiurea, iar oboseală, iar trăiri aiurea. Eh, la un moment dat se va întrerupe ciclul ăsta, sunt sigură.
***
Spiky vrea afară, deși e încă întuneric și e frig, dar nimic nu o convinge să se oprească din râcâitul ușii ce dă înspre terasă. Ok, hai că ies și eu cu tine. Am nevoie de intensități în simțuri, să mă zgâlțâie frigul prin coloană, să mă înțepe pe la nări. În afară de frigul ăsta, pot să înțeleg de ce-i place zburdalnicei să iasă la orele astea mici de prea dimineață: e o liniște impecabilă, o lumină difuză dată de lună, deși totul pare amorțit și învăluit de somn, are parcă și-o fremătare liniștea asta. Senzația mea a fost de haină care mă învăluie protector. Culmea, deși în copilăria mea mi-a fost o frică teribilă de întuneric și de liniște, am pășit în teritoriul ăsta fără nicio temere atașată. Chiar dacă aud foșneli sau simt mișcări, sunt convinsă în mine că nu mă poate ataca nimic atât timp cât sunt locuită de calm.
Cu dinții clănțănind, altfel s-a simțit apa fierbinte, altfel a alunecat și mi-a infuzat corpul cu o căldură plăcută. Hai că mi-a făcut bine ieșirea asta din ritm, pe terasă, parcă mă agăț de orice pot să mă întorc la mine, aia care e hotărâtă să aibă bucurie de viață. Cu toate astea, fugitiv, ca flashurile, mi-au trecut prin ochii minții și ai inimii multele seri în care stăteam pe scările blocului, de la etajul 4, să aud viața din apartamentele vecine, să nu mă mai simt singură, când mama era la jucat de rummy la vecina de la 2, fără să o intereseze ce fac eu. Și acum, e la mine iar pe mine trebe să mă intereseze ce face ea.
Comparații inutile, dătătoare de judecată. Să trecem peste, zic.
***
Termin episodul de pe Netflix pe care nu l-am văzut integral aseară și se face timpul pentru pastila mamei, Euthyrox. Nu pot s-o scot pe Sassy afară pentru că e prea frig pentru ea, e bătrânică și n-a fost obișnuită cu temperaturi așa scăzute, cum o face coconetul meu care e plecată în hălăduială de ceva timp deja. Dar profit de jumătatea de oră pe care o am să ud irișii plantați toamna asta și narcisele și trandafirașii și daliile. Chiar dacă am funcționat la minim și încă mă mai conduce câteodată, fără să-mi dau seama, o letargie, în virtutea inerției am menținut lucrurile pe linia de plutire, semn că ființa din mine, inteligența aia fabuloasă care mă animă știe mult mai multe decât știu eu, o biată umană doborâtă de niște biete griji și treburi.
***
Și-a mâncat micul dejun printre indicațiile pe care mi le dă cu același limbaj autoritar în care nu există "te rog" sau "mulțumesc". Vrea să-și facă chiftelele și eu sunt acolo să-i suport ordinele și să-i pun la dispoziție tot ce are nevoie. Plus să corectez unde depășește măsura, nu poți să pui o căpățână întreagă de usturoi mare la 3 pumni de carne tocată. E clar că nu mai poate face mâncare "din ochi" așa că, vreau, nu vreau, o secondez în prepararea cărnii.
A terminat de mâncat și, într-o fracțiune de secundă atât de mică că nici n-am apucat să reacționez, dă cu mâna peste firimiturile de pe masă și le aruncă pe jos, ca și cum ar fi în aer liber, în curte. D-aia găsesc eu sub masa de la ea tot felul de resturi, nu știu unde se crede sau vede ea, dar clar la ea nu mai există varianta de a șterge masa cu laveta, la sfârșit. La ea, totul se aruncă pe jos.
***
Doar ce a apucat să amestece toate ingredientele, când mi-a spus că i s-a făcut rău, că o doare în ceafă, că amețește. Într-adevăr e albă ca varul dar ea oricum e pergamentoasă la piele de când nu o mai vede soarele și nici ea nu vrea să-l mai vadă. Am lăsat-o să-și revină, am pus-o să bea apă multă, i-am luat tensiunea care e în limite, am hotărât să termin eu "masacrul" chifteluțelor și să o duc sus.
Am terminat de gătit cu un ochi pe camera de supraveghere. Mama pare ok, e cu tableta în brațe dar dau o fuga s-o verific și în persoană, să fiu sigură că totul e în regulă. Are și demența asta avantajele ei pentru cel care o are: mama a uitat deja că i-a fost rău și da, totul e bine.
***
Îmi iau ultima uimire cu mine și ieșim amândouă în curte, unde vreau să mai plantez 2 rădăcinuțe de caprifoi în zonele unde nu s-a extins. Mi-am udat și iedera plantată de curând și aș face orice să stau afară, deși e frig. Ce mă fac eu la iarnă când mama mea adoptivă mă va trata cu multă răceală? Natura m-a ajutat cu multe decompensări, am descărcat afară toate furtunile mele, reale și ireale și mi-am luat înapoi liniște, pătrundere de sensuri și multă bucurie de viață. Chiar și acum, cu uimirea asta încă aburindă din mine, ața tot afară m-a tras s-o împart cu ea, cu mama mea natura. O să văd atunci, ce sens are drobul de sare acum?! Obișnuița plângerilor....
***
Marchez un nou episod din saga care se așterne la înaintare, din forțarea mea de a nu mă lăsa pradă autovictimizării, din știutul meu că nimeni nu mă poate ajuta dacă eu nu mă ajut și mă duc în garaj aka atelierul meu. Am luat de pe un site de vechituri, cu câțiva bănuți, un pian care ascunde în burta lui coastere pe care să pui paharul sau cana, să ferești de pătare lemnul unei mese. Mi s-a părut inedită ideea, prețul, un chilipir și am știut că-l voi readuce la o nouă viață, cu noi straie. Azi e primul pas în care vreau să șlefuiesc cele 6 coastere, să scot materialul verde, trist și murdar, de pe ele și să văd cu ce le vine cel mai bine: doar date cu ulei de tung și atât, să rămână lemnul lemn sau vopsite cu o nuanță blândă, care să complimenteze pluta pe care o pun în locul materialului uzat?
Nici nu știu când a trecut timpul, știu doar că la un moment dat n-am mai auzit sunetul televizorului mergând la mama în cameră. Ăsta e întotdeauna semn că l-a stins și a decis să coboare. Nu, nu e asta, a căzut cablul și nu mai e semnal, dar cu ocazia asta am văzut cât e ceasul și am lăsat baltă pianul în favoarea piureului pentru mama. Acuș e prânz și nu e gata.
Mi-a fost bruscă și o țâră frustrantă "întoarcerea la cratiță", dar încerc să nu îmi mai alimentez stările care mă împung și împing spre punctul în care să devin vulcan, pentru că oricum nu le pot schimba. Astăzi sunt calină, ascult vocea rațiunii, doar știu și am știut teoria asta tot timpul, numa' că de la un punct în colo n-am mai vrut sau n-am mai răbdat să le aplic. Step by step, azi un pic, că doar știu și teoria aia cu împinsul de limite.
***
M-am înșelat când am crezut că o să uite de desert, că o să se domolească și ea în nervi când află că n-are și nici că nu mai are voie. În fiecare prânz în care mă întreabă senină ce are la desert, efectiv văd clar pe figura ei că parcă aude pentru prima dată că n-are voie desert. Văzutul ăsta nu poate să treacă prin mine și atât, nu, am impresia că mă pune mereu într-o oală sub presiune, unde niciodată nu știi când începe explozia. Sunt zile în care, dacă îi spun ceva, zice "da, știu, mi-ai mai zis" și sunt zile când pare că n-a ajuns la ea informația. Nu știu cum se simte din papucii ei, dar din papucii mei devine obositor, să nu știi niciodată ce urmează, să n-ai niciun tipar, niciun ghidaj, să nu știi la ce să te aștepți e destul de jucător cu nervii. Și, dacă mai ești și slab și neputiincios cum sunt eu în perioada asta, mai rău ți se îmbârligă toate astea cu toate gândurile tale, cu toate impresiile, percepțiile, ideile. Dar am făcut primul pas, am recunoscut că sunt în rahat până la baza nasului și o să-mi ia ceva timp până mă scot la liman. Dar o să mă scot. Singură.
***
Netflix-ul se îmbină cu scrisul, când simt că mi-e greu să aștern și să retrăiesc ziua, mă opresc, nu vreau să mă maltratez mai mult decât e cazul, am început să mă trezesc din amorțirea aia în care nu-mi păsa ce trece prin mine, material sau imaterial. Și e și ăsta tot un pas mic.