Ziua 272
Chiar înainte de a deschide ochii, parcă am simțit carnal că sunt un amestec ciudat și alambicat de fragilitate și masivitate. Mă simt și delicată dar și plumburie, ambele în același timp și spațiu. A învins curiozitatea și-am stat un strop în starea asta amalgam, să văd cum se simte, cum poți absorbi două poziții antitetice simultan. N-am rezistat mult, am avut brusc o senzație de mult care vine peste mine și am fugit din calea lui. Rapid, am fușterit câteva mulțumiri, așa, de bifă și mi-am deschis ochii. Da, senzația de pleoape de sticlă e încă acolo, nu le simt grele și atârnânde în jos dar parcă mă paște un pericol de spargere. Interesantă trezire.
***
Mă parcurg spre bucătărie și dintr-odată devin brusc conștientă de bezna din jurul meu, ca și cum ar fi fost o ființă vie, ce respiră și trăiește la fel ca și mine. Plus că am impresia că-i o beznă roz, dacă pot să-i spun așa. Nu, nu cred c-am înnebunit, after all putem vedea și auzi orice, totul e permis în experiența asta numită viață. Doar că, dacă sunt așa de permisivă cu mine, nu pot să spun că-s la fel și cu nebunia mamei, care și ea vede și aude probabil orice și căreia și ei îi este permis orice. Cât de fățarnică sunt, totul până la punctul la care mă rănește pe mine, care-s incapabilă să mut o percepție pe un alt scaun și să privesc lucrurile din alt punct. Yep, I'm only human.
***
A curs apa o țâră mai lin, n-am mai avut senzația de deșert în mine, ba chiar am simțit-o uleioasă. Ok, poate ieri a fost doar o revoltă punctuală a corpului meu, pe care-l maltratez constant deși mă dădeam mare învățată. Aiurea! Degeaba-s vegană dacă îl otrăvesc cu orori ce se petrec în spatele cortinei minții mele. Degeaba-i dau apă caldă cu lămâie dacă judec și împroșc câmpurile altor oameni cu neputința și lentilele mele murdare.
Mr. H a renunțat și el la smoothie, doar eu am rămas pe baricade și nu renunț nici în ruptul capului, e singura mică dovadă de afecțiune pe care mi-o port corpului și e de-a dreptul dureros s-o tai și p-asta, cel puțin așa se simte.
E alegerea lui, degeaba vrei să întinzi pătura de bine peste toți, până la urmă fiecare vede binele distorsionat de propria plămădeală, fiecare are dreptul de a decide ce e bine și ce nu, ce vrea chiar dacă e bine și ce nu, fiecare gustă binele cu alte papile gustative.
***
Continui vizionările de experiențe destăinuite de noi proprietari de castele veniți din toată lumea în Franța, e incredibil cât de mulți trăiesc ce trăiesc eu, mă bucur cu ei, pentru ei și învăț din experiențele lor.
Prima care mi-a reaprins pasiunea pentru castele a fost Stephanie de la Chateau Diaries, apoi Anna și Phillipp de la How to renovate a chateau (without killing your partner), apoi Jenny de la Jenny's Chateau Farm, apoi Carole și Adrien de la Chateau de la Ferte, apoi Dan de la Escape to rural France, apoi Abby cu cățelușa ei Chloe de la The chateau chronicles. Fie că-s cupluri, fie femei singure și determinate, oamenii ăștia au toți ceva în comun, în afară de pasiunea asta consumatoare de a restaura ceva magnific din trecut: sunt extrem de autentici, de buni, de curați, de deschiși, de curajoși, de muncitori, de nejudecători. Mi-a fost ușor să văd firul ăsta invizibil care-i unește pe toți, tocmai pentru că sunt abonată la toate canalele lor de youtube. Eu cred că dacă există un formular de aplicare în Univers pentru a te califica la a avea un castel, astea sunt cerințele. Dacă lipsește una, nu treci mai departe.
De curiozitate, deși nu-s la fel de atrasă, m-am uitat pe castelele de vânzare din România. Giiiz, au niște prețuri… cu cât cumperi unul aici, iei trei în Franța. Ok, m-am liniștit, am bifat-o să nu-mi reproșez că n-am făcut-o. În venele mele, pe lângă melanjul de italiano-român, mai curge și un strop de sânge franțuz, și un strop de sânge britanic. Altfel nu-mi explic atracția asta irezistibilă pe care o am față de cele două țări.
***
Fac niște permutări în activitățile dimineții și scot blănoasa princiară Sassy la plimbare, imediat după ce-i dau mamei pastila pentru tiroidă, am o juma' de oră în care pot sta afară, fără grijă. Sunt tare încântată de Sassy, mi se pare uimitor cum, deși nu a ieșit în toată viața ei afară, nu are niciun stres, explorează cu o curiozitate fără picătură de frică, deși lupițele vecinului o simt și latră fioros. Ea își vede de mirosit, de plimbat, de cotelit pe la toate rădăcinile, simți cum iese prin blănița ei euforia pe care o experimentează. Mă bucur mult pentru ea și pentru capacitatea ei de a-și ajusta experiența de viață la ce îi oferă viața. Poate mă învață și pe mine secretul.
***
Oricât de mult aș insista să iasă și ea cu noi afară, mama respinge cu oroare în ochi invitația. De multe ori mă întreb dacă ea vede în curte altceva decât văd eu. Chiar dacă trec printr-o perioadă neagră, cea mai neagră din viața mea, nu pot să nu văd verdele de afară, să nu văd soarele, să trec peste flori ca și cum n-ar fi. Că nu le acord meritele pe deplin, asta e altceva, dar le văd și sunt sigură că mintea mea le înregistrează și le înmagazinează undeva, de unde le voi scoate când se va ivi nevoia. N-am uitat că nimic, dar absolut nimic, nici un fir de iarbă și nici o pală de vânt, nu sunt întâmplătoare aici, în experiența mea. Deși acum ar avea-o și pe Sassy cu ea, în curte, mama și-a pus crampoane pe picioare pe care le-a înfipt în tocul ușii de la terasă și nu se dă scoasă din priponeala asta, orice aș zice. Că de forțat, eu nu o pot forța.
Îi servesc micul dejun și ea-mi servește scuza cu amețeala. Nu iese afară că are niște amețeli și, doamne ferește! să cadă și să-și rupă ceva. Degeaba-i spun că o țin eu de braț, sau că-i aduc scaunul fix la ușă, face un pas și se așează pe el dar stă la aer, și-a închis frecvența și-am simțit fizic o ușă închisă. Niciodată nu mi-a fost mai carnală impresia asta ca acum când am simțit efectiv decuplarea mamei de la planul fizic în care mă aflu eu. Cam creepy senzația.
***
Azi e zi de cumpărături, trec în viteză și pe la Hornbach să iau niște șmirghel și o foaie de plută, mă lipesc și de niște trandafiri mici dar superbi și intru la Carrefour pentru carnea tocată a mamei, dorință explicită. Aici m-a săgetat o trăire aproape dureros fizic, ca și cum cineva m-a trezit brusc din somn și mi-a pus o lumină puternică-n ochi. În ultima vreme am acordat atenție la minim sau deloc evenimentelor și vieții care se petrece în jurul meu dar acum parcă sunt forțată să privesc. Văd cum femeile cochetează fandosit și fals, văd cum ne apretăm să dăm bine în haine care să indice clar în exterior statutul social, miros de la o distanță prefacerea și pute, mă îngrozesc să văd că suntem morți vii. Myself included. Nu e cu judecată, simt că nu-i judec, că nu-i mai judec, doar adaugă o notă ciudată de tristețe la marele meu tablou trist deja. Mă ia în brațe din nou senzația de inutilitate, de totul e pierdut, n-avem frate atâta energie și voință să luăm viața asta în piept în fiecare zi, fiecare dintre noi, și s-o scuturăm de pretenții, de spoieli, de bube, de minciuni, de povești. Am forțat închiderea mea către exterior, mi-am revalidat că încă mă rănește, nu pot s-o duc și pe ea.
***
Azi vreau să mănânc doar crudități, chiar vreau să mă ajut și asta pot s-o fac. Smoothie dimineață, salată mare de crucifere, struguri. Atât. Și ceai și apă. Plus cafeaua, de care nici măcar nu-s băutoare dar am o credință-n creier că mă ajută și o beau și așa, fără vreo plăcere aparte.
În timp ce strângeam și curățam bucătăria, cu ochii pierduți în zare, pe geam, tiptil s-a insinuat gândul sfredeluș: ok, te dai atâta de ceasul morții că n-ai libertate. Ce ai face diferit atunci și nu poți face acum? It got me thinking.
Păi, aș putea să plec să mă plimb prin Bucureștiul vechi cu orele, să mă zgâiesc la case vechi, cu ferestre înalte, cu iederă până pe acoperiș. Aș putea să ies la o terasă, singură, să privesc viața și oamenii. Aș putea să colind anticariatele. Aș putea să călătoresc. Aș putea să socializez. Aș putea să fac voluntariat. Aș putea să mă duc să înot sau la saună. Aș putea să mă duc pe munte. Aș putea să privesc cu orele marea și să nu mă mai simt neliniștită. O, doamne, cât aș explora!! M-am oprit din a-i răspunde sfredelușului pentru că m-am umplut de lacrimi. Și am pe buze și sare și briză și miros de pădure și miros de vechi și de cafea și de oameni buni și calzi și de libertate.
***
Să nu fie cu deochi, mama nu comentează mâncarea ce o are în față, așa că pot sta linistită că mi-a ieșit și prânzul ăsta. Este volubilă, are chef de vorbă și povestește cu aplomb despre Sassy, singura care-i mai locuiește în gânduri în mod constant. Dar pe cât de volubilă e în anumite momente, pe atât de brusc intervine o tăcere, în mijlocul propoziției, de zici că e un aparat scos instant din priză sau căruia i s-au terminat dintr-o bucată bateriile. A mai făcut așa dar azi aproape că tot prânzul a fost numa' în hopuri d-astea. Astea sunt momente în care nu mă mai mir dar mă invadează o milă caldă in interior. Sunt clipe în care mă scot din ecuație complet și doar îmi pare tare rău pentru mama mea umană.
***
S-a făcut deja 16, azi mi-am propus să mai recuperez cu scrisul pe blog așa că, cu o bucată de copănel de Spiky lipită de o bucată de copănel de-al meu, am scris și-am scris și-am scris, cu o senzație acută că the best is yet to come.
Și a venit sub forma unor noi episoade ușoare din Empress de pe Netlfix.
***
Azi, acum 12 ani, Mr. H și-a manifestat intenția să-mi facă parte din viață.