Ziua 271
M-am trezit super matinal, deși mai intra vreo lună de somn. Vreau să am mai mult timp pentru mine, să-mi cresc un pic de suflet nou care să aibă forță să mă ducă mai departe și, dintr-o judecată ciudată, aleg să mă trezesc mai devreme, să fac timpul elastic peste timp (!) și peste lume și griji și demență. Vreau mai mult timp doar al meu, sunt vinovată că nu-mi ajunge o oră pe zi, îl vreau și lat și lung și plin și gol. Doar al meu, neîntinat de fugă, de mese, de cameră de supraveghere, de plâns, de singurătate.
N-am uitat că vreau să reiau ritualul și, pe principiul "fake it 'til you make it", îl recit și în prea dimineața asta. Chiar dacă zicerea e mecanică, m-am suprins când am adăugat pacea la mulțumiri, semn că, cu toată detașarea pe care o simt, acolo, sub carapacea asta placidă, e ființa mea care a văzut războaiele din lumea asta și a apreciat pacea în care locuiește acum.
Îmi iau puiuca blănoasă în brațe, să nu se mai arunce cu aplomb și greutate pe parchet în liniștea asta totală și mergem la bucătărie. E încă molcomă gălușca, o mângâi și aproape pică din picioare, îi dau să pape și se retrage pe colțar, să-și continue somnul.
***
O să mă alătur ei repejor, după ce-mi beau apa și-mi fac smoothieul și ceaiul. Am băut juma' de halbă dintr-o suflare, mă simt uscată pe interior și culmea, după juma' de halbă de apă mă simt la fel. Beau și cealaltă jumate și am în continuare o senzație de abraziune pe interior. O să treacă, oi fi obosită.
Mă duc și eu în living, Spiky doarme cu ușoare sforăituri, pare că-s urmărită de trompetiști peste tot, dar am bucuria timpului meu liber cu mine. Eram nerăbdătoare să stau eu cu mine, blănoasa e un bonus frumos și drag iar Youtube-ul mi-aduce noi și noi povești de oameni care și-au cumpărat castele și s-au apucat să le readucă la viață. Plonjez cu toată încântarea mea în poveștile lor, sorb detalii, mă exaltez și încep să visez. Într-o zi….
Nu știu când am făcut switch-ul de la "da' de unde iau eu atâția bani?!" la "if there is a will, there is a way!" dar știu că dacă visul ăsta nu moare, înseamnă că există un motiv pentru care rămâne în picioare. Planul meu de a avea un castel se numește "I have a dream!" și, când se va coace bine-bine, îi voi da drumul. Cred cu toată ființa mea că, atunci când ești depășit de posibilități dar ieși în lume și ceri ajutorul, îl vei primi.
***
Mamei chiar îi e foame în astă dimineață, vrea și omletă, vrea și iaurt cu fructe și lapte bătut, pe toate grămadă, amestecate, să le vadă ea în fața ei, pe masă. I le scot și pregătesc și mă apuc să toc mărunt cojile de banane uscate, să nu fiu nevoită să mă așez la masă și s-o privesc. Nu știu dacă e de la mizeria pe care trebe s-o spăl every fucking day de la ea, sau mizeria asta de nefuncționalitate care mă oripilează, deși știu în mine că ea n-are nicio vină, umana din mine e scârbită și nu poate privi umana din ea. Cum la nivel de suflete nu mai ajung zilele astea și oricum s-a căscat o prăpastie generată de viața asta a ei egoistă, nu mă pot aduna să stau, s-o văd, s-o ascult. Nici ea nu are cuvintele cu ea, ochii ei, cândva superbi, sunt mici și seci și goi și am impresia că nici nu văd altceva decât ce vor ei. O ascult cum îmi povestește de Sassy, cum încurcă datele și numele și personajele, doar scot interjecții, cu spatele la ea, tocând steril la cojile de banană. Vreau să termine de mâncat, să bifez sarcina asta și să plece la ea. Urât, lipsit de orice urmă de compasiune dar ăsta e adevărul pe care mi l-am înfășurat în fascie, asta simt și asta iese în afară. Ce sens are să fardez o realitate? Pentru cine și de ce? Vreau să articulez, poate făcând asta mă scot un strop din ne-simțirea în care mi se afundă picioarele de suflet ca-ntr-o mocirlă împuțită.
Îi dau pastilele, îi dau B12 pe care trebe să-l lase să se topească pe limbă și o rog să nu bea apă o juma' de oră. Chiar nu vreau să stau lipită de ea încă o juma' de oră, să văd că nu bea. Fac și eu tot ce pot.
***
Urcă ea, cobor cu Sassy să defileze puțin, să se încarce de soare și să facă mișcare.
Deși părea că se înțeleg, Sassy nu îi agreează de fapt prezența lui Spiky iar curtea e locul de joacă al lui Spiky. Tomeroneza n-are păreri și nici ifose de superioritate, vine cu bucurie către Sassy dar face stânga-mprejur repejor când princiara se înfoaie toată. E o țâră descumpănită, se uită la mine, eu le vorbesc cu drag la amândouă dar e prea târziu: Spiky se duce-n aventurile ei, în supravegherea pârloagei de pe soclul gardului iar Sassy vrea în casă. Treaba voastră, eu am încercat.
***
Statul afară cu grasa mi-a făcut poftă de stat afară și fără ea. E soare, e frumos și îmbietor și azi ochii parcă sunt mai deschiși să vadă asta. Mai culeg o tură de dalii, le curăț și tai pe cele uscate și dindr-odată observ câte buruieni mi-au crescut. M-am rupt cu totul de viața mea, nici nu am văzut când au crescut dar mi-au invadat curticica de flori. Dacă tot le-am văzut, hai să m-apuc de treabă, cu cât le ignor, cu atât o să se înmulțească.
Două ore și o roabă de buruieni mai târziu, mi s-a făcut brusc rău. Mi s-a înnegrit imaginea, ca-n filmele proaste, m-a apucat instant un tremurat de stomac și de picioare, că n-am mai apucat să ajung pe terasă. M-am lăsat moale pe pământ, să nu cad să mă lovesc aiurea și-am stat acolo, cu o singură vizualizare în cap: să se scurgă în pământ tot răul ăsta care m-a traversat așa de abrupt. N-am niciun gând, nu mă apucă nicio panică, nu mă întreb de ce, nici nu mă gândesc să strig după ajutor. Stau cuminte, cu ochii în tavanul cerului, cu bubuieli în urechile înfundate unde acum mi-aud respirațiile mici și bătăile inimii, și e ca și cum a fost alegerea mea să stau așa. A dispărut negrul, albastrul curat i-a luat locul și eu mi-am salutat cu un zâmbet stingher un vechi prieten. Am stat minute bune așa și bine am făcut, mi-am făcut cel mai mare bine pe care puteam să mi-l fac. Știam eu că Spiky are niște senzori, de unde, de neunde era, a venit și a început să se frece de mine. Am cerul și pisica. Acum mi-e suficient.
***
Mi-am ascultat corpul care-mi cere ceva să absoarbă aciditatea ce-mi zburdă neîntrebată prin capul pieptului și câțiva toortitzi, mestecați îndelung, mi-au mai liniștit senzația aia de arsură. Am terminat cu buruienitul pe ziua de azi, fac un duș lejer și mă așez în pat, în dormitor.
Două videouri și o tură de căutat castele de vânzare în Franța și s-a făcut de prânz.
***
Am un dulap greu, masiv, în loc de corp și mi-l mișc cu ceva greutate să o aduc pe mama la masă, să-i pregătesc masa. M-am obișnuit să le duc chiar dacă nu pot să le duc, realizez că într-adevăr omul poate să facă încă multe peste limita aia la care zice că nu mai poate. Mai împinge un pic limita, se obișnuiește, mai împinge iar, iar se obișnuiește și uite așa, pe nesimțitelea, cănd mă uit în urmă îmi dau seama că-n 10 luni am împins și mama limitei mai departe. Păcat că acum m-a înghițit starea asta nemiloasă, care nu învață nimic, care înghite și înghite și înghite și le stochează pe toate, în corp, la capitolul "traume - do deal with, at some point". Îmi răsună în cap, din nou, spusele medicului ei psihiatru: demența nu e grea pentru pacient, ci pentru familia lui. Când mi le-a spus, aveam în inimă încredere, entuziasm, voință. Acum am un pustiu, le-am zburătăcit de s-au ascuns așa de bine, că nu mai dau de ele.
Mănâncă ce are în farfurie, grăbită. Răspunsul îmi vine câteva minute mai târziu, odată cu întrebarea: ce am la desert? Ok, here we go again. Nu ai nimic la desert că…bla bla…glicemie…bla bla…diabet …bla bla…nervi. Eh, poate s-or toci și nervii ăștia la un moment dat. Sau poate nu. Vom vedea. I really don't care.
***
M-am reîntors la adăpostul patului meu, care mă primește moale și bun și de care am mare nevoie acum. Mi s-a strâns stomacul atât de mult, de zici că cineva mi-a băgat pe gură un furtun de vidare și a scos tot aerul de acolo. E o limită fină între durere și senzație acută de a voma, așa că mă las în brațele patului ușurel și nu-mi bruschez stomacul prin mișcări inutile. Așezatul în pat s-a soldat cu un vertij puternic dar scurt ca durată. Ok, o să treacă, toate trec. Nu știu dacă e pentru că sunt nesimțitoare acum sau pentru că pur și simplu nu m-a speriat, dar am luat toate simptomele care mi-au venit ca niște împrejurări normale, prin care trebe să trec și atât. Poate s-o lipi ceva de mine, poate ăsta e nivelul ăla mini-micro în care încep să-mi alterez percepția, singura "vinovată" pentru tot ceea ce trăiesc. Poate ăsta o fi răspunsul Universului la cererea mea continuă. Poate.
***
Am stat așa cuminte, când cu ochii închiși, când cu ei pironiți pe bucata mică de senin ce se vede prin geam și-am visat. Departe. Mi s-a alăturat visării și Spiky, băgată în casă de Mr. H care s-a apucat să tundă iarba. Dacă-n alte dăți, eram acolo, să-l ajut, acum nici nu mă gândesc să mă ridic la verticală.
Restul zilei mi l-am scurs între ațipire și trezie, legănată de sunetul monoton al motorului mașinii de tuns sau de imagini pline de personalitate ale unor castele imaginate.
Yep, nene Einstein, ai mare dreptate, imaginația e chiar mai importantă decât cunoașterea. Dar îți trebe țâțâni să vrei să renunți la cunoaștere, să vrei să dai drumul la hățurile controlului, să înfrunți judecățile și prejudecățile celor din jur.