Ziua 270
Dacă vreau să mă mut măcar cu un centimetru din hăul ăsta în care am căzut, trebe să încep să fac chestii forțat. Să mă mobilizez peste puterile mele și peste dorința mea și peste nevrutul ăsta care cuprinde centimetru cu centimetru umanul din mine. Ăsta a fost ultimul gând aseară și am fost prea obosită și apatică să-l mai bag în seamă p-ăla care-mi susura diavolesc că-n viața asta lucrurile nu se fac cu forța, că nu țin dacă nu izvorăsc dintr-un loc de proprie alegere. Aiurea, nu mai funcționez de mult din locul ăla mirific, încep să învălui cam totul într-o revoltă și să neg tot ce știam cândva.
Cu gândul ăsta am adormit și, ca de obicei, peste noapte el s-a decantat, că la trezire mi-a venit servită direct intenția de a reîncepe cu mulțumirile. Nici nu m-am trezit bine și m-am simțit încordată.
Wtf?! Pentru ce să mulțumesc?! Adică, da, sunt milioane de pentru ce-uri, la fiecare pas, doar că eu nu mai sunt capabilă să le culeg și mă revolt și resping gândul.
Mi-aduc aminte că mi-am propus să mă mișc o țâră, că, dacă altfel nu-mi iese, trebe să mă forțez și-mi dau seama că la capitolul ăsta încep să-mi dau doctoratul. Înghit și duc toate tâmpeniile, tac și fac și nu vorbesc, încât ce mai contează încă o "forțată"? Încep mecanic și mulțumesc pentru viață, pentru aia, pentru ailaltă și, în afară de a mă concentra să recit poezia, n-am simțit nimic. S-a dus naibii magia aia a altarului meu interior, s-a frânt, sub greutatea zilelor care-mi sunt la fel, toată trăirea aia și cuprinderea și liniștea care-mi încălzeau cândva prea diminețile.
Aproape că m-am simțit ușurată că s-a terminat pomelnicul și m-am ridicat la a privi în ochi o nouă zi, fără prea multe așteptări de la ea. Dacă nu știi ce vrei de la viață, nici ea nu știe ce să-ți dea, they say. Yep, mi s-a tocit cerința de atâta repetat și tot degeaba. Deci, chiar dacă știi ce vrei, viața tot nu știe ce să-ți dea, I say.
***
Apa, smoothieul, ceaiul se înlănțuie la fel de mecanic ca și restul. Am mai pierdut un prieten, din cercul și-așa redus drastic la degetele de la o juma' de mână, seninul nu se arată la ora la care mă trezesc eu și când se luminează afară, deja m-am luat cu treaba și nu mai am timp de "prostii". Chiar dacă peste zi mă mai surprind pierdută-n ceruri cu privirea, nu mai sug de la ele nici liniștea, nici calmul și cu siguranță nu-mi mai aduc aminte de imensitatea care pot fi și chiar sunt, acolo, sub simțurile astea care-mi încropesc o realitate materială.
***
Concentrez în puținul timp liber pe care-l am dimineața tot ce vreau și tot ce-mi doresc și pot face. Chiar dacă mai am timp liber și seara, de cele mai multe ori sunt obosită, mai mereu tristă, uneori nervoasă și plânsă, nu-mi mai arde și nu mă mai bucură mai nimic.
Îndes azi castele în ochii mei și mi se duc imaginile până în suflet de unde izvorăște, cum altfel, izvor de lacrimi. La unele imagini, de obicei cu zone ale castelelor care nu au fost renovate și sunt așa de ceva secole, am niște trăiri pe care nu le pot cuprinde în cuvinte, e un extaz frate cu nebunia, și plâng și râd și mă bucură imens priveliștea și mă întristează peste măsură neputința mea. Clar sunt labilă emoțional acum, sunt sensibilizată maxim și emoțiile mă duc ușor încotro vor ele, ca pe un copil ascultător.
Dar într-o zi…
***
Îi duc pastila de tiroidă și-mi dau seama că o s-o iau de la capăt cu curățenia azi. Deschid larg geamul de la baie și plec, fără niciun cuvânt scăpat prin buzele strânse până la durere. Doamne, atâtea s-au bulucit în mine, atâtea stau să urle și să spargă liniștea dar, habar n-am de ce, le țin acolo, să se transforme în otravă și să mă macine. Toată teoria cortizolului, a celor gândite și nespuse, a mini traumelor zilnice prin care trec și prea puțin le spun, îmi iese la suprafață și mă atenționează că astea-s mai periculoase decât porci întregi mâncați sau căni de zahăr și grăsimi pe artere. Dar viața bate filmul, iar practica teoria, pe care, deși o știu, nu o pot aplica acum.
***
Trece el timpul ca o secundă între mic dejun și prânz, d-apăi cele 30 de minute între pastila de tiroidă și masa mamei de dimineața. Îi pregătesc totul, o aduc și mă observ, stupefiată eu de mine, cum pot să duc o conversația cu ea despre Sassy și despre Spiky, pe un ton egal când înăuntru, în mine, îmi vine să-i strig că nu mai suport. Mi se pare fantastică dedublarea asta a mea, dezlipirea crudă și cruntă de mine, aia raw, aia care ar trebui să fie aliniată între ce spune, ce face și ce gândește și asta care spune și face cu totul altfel decât clocotește în ea. Nici măcar nu mă mai întreb dacă e people pleaser-ul din mine care a vrut să obțină de la mama ei o validare, de orice fel, chiar și una palidă, dacă nu vreau ingenuu s-o rănesc și să vărs cuvinte otrăvite sau pur și simplu am început să-mi însușesc un nou mod de a trăi altfel decât simt de fapt.
***
Zilele mele se succed la fel, singura variație este dată de sarcinile de peste zi: într-una fac curățenie, în alta fac mâncare, în următoarea fac cumpărături și tot așa. Deși, tot ca variație, fac mai des cumpărături și mâncare decât curățenie.
Azi e ziua de mâncare și, pe lângă că habar n-am ce să mai gătesc, nici nu am chef să gătesc. De fapt, nu am chef de nimic.
Cam acum un an, mă îngrijora depresia copilei mele și nu înțelegeam, nici dacă mă picai cu ceară din cap până-n picioare, cum nu se poate scoate singură din starea aia în care nu-i venea nici să se dea jos din pat. Guess what? Universul, marele ăsta șugubăț, nu m-a ratat nici de data asta, așa cum a făcut-o de fiecare dată când am judecat strâmb la alții incapacități: mi-a dat o stare fix la fel, în care n-am chef de nimic, nici de zi nouă, nici de zi veche, ca să văd și eu cum se simte pe pielea mea incapacitatea aia pe care așa o criticam și n-o înțelegeam posibilă. Iete, că e posibilă. Dacă n-aș uita mereu, dacă aș înțelege ce e în jurul meu, la alții, dintr-un loc de acceptare, poate că n-ar mai trebui să trec chiar eu prin astfel de situații ca să le pricep. Oare dacă uit din nou, mai trec prin asta? Oare aș putea să uit?! La cât de mult m-a zdrelit experiența asta mare cu mii de experiențe în ea, n-aș fi tare sigură. Cert este că aș vrea să trec PRIN asta acum și să nu mai trec vreodată.
***
Bag mâncarea la cuptor și ies pe terasă. Nu ca să observ curtea, sau să aud păsările sau bondarii grași care-mi bâzâie daliile, ci ca să am impresia că schimb un pic energia și locul. Că nu fac mereu aceleași lucruri, că nu sunt blocată în nivelul ăsta tâmpit de joc în care nici măcar nu mai iau puncte pentru spălat, frecat, mâncare, cumpărături. Și să plâng. Plânsul de azi e cu dedicație, e pentru Universul ăsta căruia îi tot cer claritate, căruia îmi recunosc neputința dar și dorința de a păși un pic în afara suferinței ăsteia induse, dar care mă ignoră complet. Știu teoria, știu că totul e trecător, știu că va veni o zi în care voi privi înapoi și voi respira ușurată, dar câteodată mă gâtuie îndoială că mai am timp până în ziua aia, alteori mă ține în ghearele ei vinovăția că nu știu să gestionez o situație în care tot ce trebe să fac este să am empatie față de o altă ființă umană care nu mai poate avea grijă de ea, sau gândul că voi regreta toate greșelile astea pe care le fac acum în mod repetat, conștient(ă) sau inconștient(ă). În mine se dă o luptă, fix când știu că viața asta nu trebe să fie o luptă.
***
Tot din spațiul ăla în care vreau să fac mici schimbări, am tăiat un braț mare de dalii și mi-am umplut casa de ele. I-am dus și mamei care s-a bucurat imens, iar eu mi-am mai spălat un păcat cu asta.
Nu mi-a plăcut niciodată să primesc flori tăiate dar de când am daliile astea superbe în grădină îmi dau seama că se irosește atâta frumusețe afară și eu nu mă bucur de ea, așa cum ar trebui. Plus că cu cât le tai mai mult, cu atât apar noi și noi bobocei.
***
Ce să vezi, s-a făcut de prânz. Ce surpriză…
De când ia B12 și pastila de tiroidă, mamei parcă i-a mai crescut apetitul. Un strop, aproape insesizabil dar pentru mine vizibil. Ce să zic, poate nu o să mai am atâtea rateuri cu mâncarea, poate nu mai pierd timp și resurse aiurea. Iar, observ că noutatea asta nu atinge nicio coardă în mine, nu mă bucură pe nicăieri, nu pentru că vine de la mama, ci pentru că nu știu unde mi-a fugit sentimentul ăla pe care-l numeam bucurie. Nu-l mai am în tolbă și nici nu mă învrednicesc să-l caut și aduc înapoi. Sunt într-o fază de "muieți-s posmagii?", am o lene în mine și o lehamite împietrite stană.
***
Deși nici de scris n-am stare, n-am cuvinte și parcă am uitat de ce, mai aștern câteva gânduri și rânduri mici. Apoi, într-un gest de răzvrătire parcă, închid laptopul și dau drumul la Netflix. Empress e serialul care mă cheamă, e ușor, e istoric, nu mă solicită și e numai bun pentru ceea ce sunt capabilă să fac acum.
***
Ușor-ușor, mă înghite o singurătate.