Ziua 269
Viața într-o nouă zi mi-a început brusc, cu o trezire abruptă. În ceața asta ce-mi învăluie creierii și zilele nu-și mai fac loc mulțumirile, ba chiar nici măcar gândul de a mulțumi. Am intrat într-o fază a vieții în care activez complet din modulul de doing. Din când în când, mai trece câte-un gând iscoditor prin mine, care caută să trezească ceva, să scuture inerția dar pleacă și el, la fel de plictisit de monotonia care mi s-a așternut în experiență, ca și mine.
Îmi beau apa în viteză, să pot apuca să-mi beau smoothieul până mă duc să atârn la ușa doctoriței de familie, să interpreteze analizele mamei.
***
Dacă acum câteva zile îi judecam pe cei care așteptau să intre la ea, fără programare, cum aveam eu, ce mișto m-a adus Universul cu picioarele și cu atitudinea pe pământ, că iaca cum fac și eu fix la fel. Dar ferească-l necuratul pe vreunul să-mi zică ceva, că imediat sar la beregată. Yep, suntem toți o oală și-un pământ…
Analizele sunt nici cele mai proaste, nici cele mai bune: are ceva creșteri la partea de tiroidă, o infecție urinară (din nou), glicemia mare, B12 mult scăzut sub nivelul acceptabil.
Doar un noroc chior m-a ajutat să intru în policlinică așa de devreme: un șir de câțiva oameni au intrat grăbiți și m-am introdus și eu odată cu ei, doar că ei erau angajați, eu nu. Tanti care le-a dat drumul s-a prins târziu, când îmi puneam botoșeii peste adidași și probabil că nu s-a îndurat să mă dea afară, în frig. Așa că m-am așezat cuminte pe scaunul de lângă ușa cabinetului, cu ochii pironiți pe camera de supraveghere. Mama s-a trezit evident, s-a schimbat de vreo trei ori, până a renunțat și a rămas doar în halatul de casă, cu nimic pe dedesubt și doar cu șosete pe picioare. S-a pus la loc în pat, sub plapumă și cred că picotește. O privesc impasibilă și-mi dau seama că mama este sursa mea principală de nervi și de frustrare. I le-am pus în cârcă și scânteiesc a foc mai mereu când o privesc iar când face câte-o nefăcută, îmi alimentez și mai tare rezervorul, ca și cum aș pândi să facă tâmpenia, ca să îmi validez starea de iritare. E o prostie tot ce trăiesc și ce nasc din mine dar, deși realizez, nu știu cum naiba să schimb macazul…
***
Doctorița aproape că mă ceartă că mama nu bea destulă apă, că trebe să insist, că trebe s-o fac să bea, că vrea, că nu vrea. Da, doamna doctor, aveți perfectă dreptate, eu d-aia am venit pe pământ, să stau lipită de o mamă care m-a ignorat întreaga-mi viață, să-mi stârpesc orice alte năzuințe aș avea și doar să stau cu ea, lângă ea, să bea apă, să se steargă cum trebe la fund ca să nu mai facă infecție urinară, să mănânce ce trebe și cât trebe, să facă mișcare. Doctorița îmi explică că trebe să mă port cu mama ca cu un copil, iar eu o ascult siderată. Nasol e că nu e așa, un copil poate înțelege, un copil poate învăța să fie funcțional, mama nu. Dar cum să explici asta cuiva în câteva cuvinte, când n-am înțeles eu în 10 luni, în potop de cuvinte?!
***
Plec abătută și certată și neînțeleasă și nesusținută, să cumpăr pomelnicul de medicamente. Mi-am umplut rucasul de medicamente și mintea s-a subțiat de spațiu liber, totul mi-a fost mâncat de un gând imens și-un contragând la fel: cât de etic din punct de vedere al ființei este să menții în limite un corp când creierul nu mai comandă cum trebe? Și cât de etic din punct de vedere uman este să nu?
Am bifat și-o mică cumpărătură de la Mega ș-am ajuns acasă la timp să-i dau pastila pentru tiroidă.
Ziua e la început și eu mă simt deja sfârșită și hârșâită. Dacă până acum aveam și eu un timp dintr-o bucată al meu, s-a dus dracu' și ăla, franjurat de pastilele pe care trebe să i le dau la intervale diferite de timp.
***
Pe durata micului ei dejun, i-am explicat rezultatele analizelor și am încercat, impulsionată de atenționarea doctoriței, să găsesc o crăpătură în mintea ei prin care să strecor ideea de a bea apă mai multă. Măcar atât. În altă zi o să încerc să-i spun cum să se șteargă la fund și tot așa. Cine știe în care zi oi găsi ușa deschisă și-o pricepe. Dac-o mai pricepe.
Nu pare afectată de analizele proaste, singurul lucru la care a tresărit, semn că asculta deși n-aș fi zis c-o face, este că nu mai are voie nimic dulce din cauza glicemiei ridicate. Placidă cum este, am urcat-o la ea și am luat-o pe băbuța de Sassy s-o scot și pe ea afară, la plimbare, la iarbă și la soare.
Dacă înainte cuplam micul dejun al mamei cu plimbarea lui Sassy, n-o mai fac pentru că trebe să stau cu un ochi pe mama: cât am fost plecată la copilă, a reușit să-mi înfunde chiuveta de la bucătărie. Mr. H a văzut-o, târziu, cum arunca toate resturile în chiuvetă, spăla ce avea de spălat, mai mult o mozoleală, ridica sita și arunca resturile pe scurgere. Așa că acum nu o mai las să spele nimic, pentru că oricum nu le spală cum trebe și mi-am dat și răspunsul scurgerilor lente de la dușul și chiuveta din "apartamentul" ei.
***
Afară e o zi cu soare. Nu știu cum am reușit să mă decuplez atât de categoric de la exterior, de la natură. Nicio rază nu mai intră în mine.
***
Încep curățenia, spălatul și frecatul. Yep, singura constantă e schimbarea. Ce păcat că nu mă mai "încăpățânez" să mă schimb în a vedea realitatea aia reală, fac mecanic sarcinile în casă și cu cât spăl și curăț straturile de mizerie din exteriorul meu, cu atâta se așează straturi peste straturi în interiorul meu. Nu mai chestionez nimic, nu mai trec prin discernământ (oare l-oi mai avea?!) mai nimic, iau ce-mi vine peste ochi și peste suflet și mă orbește și merg mai departe fără să învăț nimic. Sunt inaptă emoțional dar aptă mecanic.
***
Am spălat-o și pe mama și pe Sassy și, deși sunt un sloi pe dinăuntru, ceva din puținul care a mai rămas ca trup din ea m-a înduioșat puternic, mi-a strâns atât de dureros sufletul că m-au bușit lacrimile instant. Noroc că e cu spatele și nu mă vede. Și cică s-o duc la azil…
***
Sunt cu curățenia la parter, am pus și la spălat și trag tare să termin ca să mă pot așeza a odihnă. Criza de bilă, neoblojită cu stat, își continuă traseul și mă stoarce de puteri prin dureri cumplite de cap și prin grețuri îngrozitoare. Doar că eu, dintr-un sadism pe care mi-l cultiv lately, nu le bag în seamă la nivelul la care o făceam altădată. Nu numai că nu mă iubesc, dar mă întorc până și eu împotriva mea și mă pedepsesc cu munci, dureri și nepăsări.
***
Am coborât-o la prânz (frate, acu' 5 minute tocmai ce-a fost micul dejun…) și ea-mi pune pe masă o bucată de hârtie igienică pe care a scris o listă de dulciuri, Kinder în marea majoritate. Caut în memorie speech-ul pe care i l-am livrat de dimineață și încep să-l recit, are glicemia mare, eu nu vreau și diabet acum la ea și cred că nici ea nu-l vrea. Nu-i convine, iar se îmbufnează și restul prânzului s-a derulat cu încetinitorul într-o liniște perturbată doar de mestecatul ei. Nu mai am nicio treabă, le-am făcut pe toate, nu pot să mă ridic să fac ceva ca să scap de statul ăsta tâmpit pe un scaun, cu ea la masă, într-o liniște totală. Stau lipită acolo și începe să mă mănânce pielea pe brațe.
***
După amiezile mele trec inimaginabil de repede prin viața mea. De fapt, viața mea trece super rapid prin viața mea. Nu mai înțeleg nimic, nu mai apuc parcă să mă dumiresc de ce e prin preajma mea, fac, fac și iar fac, dorm, mă trezesc, fac și de la capăt.
Și asezonez toate astea cu bucăți mari de plâns, care nici măcar nu mai e descărcare. Nici nu știu de ce mai plâng.