Ziua 268
E prima dimineață în ultima săptămână în care sunt acasă, fără vreo fugă pe picioare sau pe listă, în afară de aia generală de evadare. Ce să zic, parc-am luat respirația care a urmat acestei conștientizări cu inima mai ușoară, simt că m-am pus un strop la adăpost, mă simt ca un pui golaș ce se bucură de căldura mamei, în cazul meu, casa mea. Mai sunt treburi de făcut, dar nu mai am nimic de făcut contra cronometru, să mă spumez și să dau în brânci.
Nici azi nu bag cartela ritualului de recunoștințe, că nu le simt, nici azi nu mă scanez corporal, mai mult de teamă pentru că știu la ce efort mi l-am supus și, deși are tot dreptul să se răscoale, tare mi-aș dori să mă păsuiască, măcar el, măcar de aici să am parte de înțelegere. Îmi pare că-s undeva departe, doar cu corpul într-o viață care nici nu mai pare a mea.
***
Apa cu multă lămâie pare palidă, aproape că nici nu mă mai pișcă acreală, atâta sunt fie de insensibilă, fie de acră toată că nici nu mai sesizez. Smoothieul e însă singurul care continuă să-mi facă plăcere și pe care nu vreau, sub nicio formă, să-l pierd. Am eu undeva credința că un smoothie, un cer de-un calm salvator și odihnitor, o respirație și-un oftat din toți rărunchii mă pot aduce, încetișor, înapoi. E incredibil cum umanul își pune întotdeauna o speranță în față ca-n experimentul cu șoarecele și bucățica de cașcaval din față, la care tânjește și n-ajunge. Cu toate astea, știu că atâta timp cât n-am pus armele jos, cât încă-mi proiectez ceva acolo, în fața mea, spre care să mă îndrept, înseamnă că viața din mine încă se vrea trăită.
***
Nu am pentru mine decât o juma' de oră, în care să stau un strop, să mă limpezesc, să mă dumiresc ce e de făcut pentru azi, după tornada prin care am trecut în ultimele 10 zile. Mai sunt doar chestiuni minore de făcut la copii, după care o să-mi întorc atenția asupra celor de făcut aici, la noi. Chiar dacă parcă m-a lovit trenul, chiar dacă am muncit la greu, trebe să recunosc că a fost o diversificare a muncii: am trecut de la frecat și spălat rahați, făcut mâncare și cumpărături la chestii mai elevate, toaletare grădină, demontare și mutare mobilă, stat cu o botoasă iubitoare. Funny….
***
Îi pun mamei oul la fiert și mă apuc de pregătit masa pentru micul ei dejun. În timp ce-o fac, îmi dau seama că nu mi-a lipsit partea asta deloc cât am fost plecată și nu doar din acțiuni, ci din stare. De câte ori mă apuc să-i pregătesc masa, mi se pune o stare de plumb pe mine, pur și simplu nu-mi face plăcere statul cu ea. E atât de goală de emoții și de trăiri, încât de obicei când sunt în preajma ei e ceva lugubru în atmosferă. Sunt convinsă că e doar percepția mea, dar cum sunt alte lucruri care stau la coadă la a fi rezolvate de mine, nu-mi stă mintea și putirința să-mi schimb impresia asta, acum. Deși, la fel de convinsă sunt că undeva, în viitor, când mama nu va mai fi aici, voi avea ceva păreri de rău că nu mi-am curățat tentaculele cu care simt acum viața de nisipul egoului care-mi zgârâie și denaturează acumul.
***
Mr. H o scoate pe Sassy afară, a devenit obicei să iasă diminețile afară și se bucură "bunicuța" din cale afară. Eu rămân cu mama să fac o scurtă listă de cumpărături pentru când mă întorc de la copii, unde mă duc din nou să las dublurile corecte de chei. Tot la ei printez rezultatele analizelor mamei, ca să pot merge cu ele interpretare. Mama are și ea o listă de cumpărături a ei, evident influențată de reclamele tv, vrea biscuiți Kinder, ciocolată Milka, Kinder de vis și Lays. Numai bunătăți, toate să-mi arate, că uit, că zilele astea mama mi-e copil.
***
Încerc să-mi potolesc ritmul ăsta alert care mi s-a strecurat tiptil în sânge și mă aleargă ca pe-o zănatică, dar la volan, pe DN, dimineața, nu e tocmai locul cel mai potrivit să fac asta. Printre claxoane, frâne, viteze, toate petrecute pe repede-înainte, am o senzație acută că sunt într-un roller coaster, că mă aruncă nebunul ăsta de tren în toate părțile, iar părțile astea sunt și ele locuite de aceiași nebuni ca și mine. N-am văzut nicio clipă că e un soare fain afară, că de fapt eu nu mă grăbesc nicăieri, că nu trebe să ajung undeva anume la o oră fixă, eu doar m-am prins în hora nebunească a marii majorități din care credeam că m-am rupt acum 7 ani. Pe la jumătatea drumului, am putut să cuprind atât de clar regresul meu, încât mi s-a făcut un gol în stomac și-un vid în minte. Atât de tare m-a lovit asta încât am trecut din viteza a cincea în a treia brusc și m-am așezat blând pe prima bandă de circulație. Dintr-odată, iureșul și filmul de prost gust în care trăiam au dispărut ca prin magie iar eu le-am pecetluit cu un oftat atât de prelung, că pare că mi-am golit plămânii de tot aerul ăla fierbinte de agitație și mi-i umplu cu o briză mai calmă. Totul a fost carnal.
***
Am ajuns la cumpărături și din nou observ egoul oamenilor de la o poștă. Mi-e lehamite de el, mi-e lehamite de mine că mi-e lehamite, îmi tai iar frecvențele cu cei din jur, că nu mai vreau și nu mai pot să duc toate observațiile și analizele. Sunt cu ochii doar la raft și la coș, nu mă abat cu privirea în laterale deloc și plec cu capul plecat.
Mă doare verdele, mă doare viul, mă doare viața. S-a pus pe mine o crustă care crește și se îngroașă că aproape că o simt cum se întărește. Nu mai vreau nimic de la nimeni, nu mă mai încântă nimic de la nimeni, totul e pasager, inutil și fad, fix ca mine.
***
Ajunsă acasă, dau nas în nas cu vecinul care mă întreabă, pesemne din amabilitate: "ce faci, vecină?" Din mine a țâșnit, fără nicio gândire, țeavă: "sunt obosită, alergată, muncită și sătulă!" Aproape legate într-un singur cuvânt, într-un singur of și o singură cascadă. Bietul om s-a retras, i-am simțit retragerea fizic, că era la câțiva metri de mine, și-mi venea și să râd și să plâng.
Trec printr-o perioadă ciudată, grea și ne-bună și nimeni n-are nicio vină, inclusiv eu. Dar cred că amabilitatea aia a mea de a nu spune, ca să nu fac rău sau să nu se simtă altcineva prost, s-a tocit sau s-a risipit. Dacă cineva mă întreabă ce fac, asta fac acum, nu pot să pun unicorni peste rahat, că nu mă mai țin baierile și țâțânile inimii s-o fac.
Am descărcat bagajele, ajutată și de Mr. H și cât le-am aranjat, am strâns și așezat, s-a făcut de prânz. Nici măcar nu mai clipesc a nedumerire că au trecut orele.
***
Singura ei grijă și motiv pentru care mănâncă mâncarea este desertul. În timp ce se așează la masă, unde nici măcar nu s-a uitat, mă întreabă dacă am și ceva dulce. N-a uitat că mi-a dat lista ei deși între timp a mai făcut una, fix cu aceleași produse, că n-o mai găsea pe cea veche. Mănâncă, cred că nemestecat, îi dau și 2 biscuiți kinder, și urcă mulțumită.
***
Încă în colica biliară, îmi mănânc și eu legumele fierte, fără niciun chef, cu o greață mai mare decât mine, care mă înghite ca un hău. Pe mine mă trăiesc evenimentele, ziua, viața, eu nu le mai trăiesc pe ele. Nu e o plângere, e o observația de mare acuratețe.
În majoritatea dăților, eu m-am simțit prost că mă plâng. Not anymore. Pentru că încep să-i dau o altă conotație: nu e plângere, e articulare. Pentru că ăsta e modul meu de a face față lucrurilor, iar tot ce e al meu, face parte din mine și încep să nu-mi mai pese mai deloc de cum mă văd, percep sau primesc alții în sufletele lor. E ca la herpes: mai bine îmi ies bubele pe buze, în afară, decât să-l fac la meninge, în interior. After all, la cât de puțin vorbesc eu cu alți oameni, cred că nici nu pot să zic că mă plâng…
***
Îmi iau marea aroganța de a-mi petrece restul zilei în pat, doar eu cu mine, cu greața și cu Spiky. Ocazional un laptop. Ocazional un telefon. Multe vise cu ochi deschiși la castele și viață de castelană.
Ultima observație, tot de mare acuratețe, este că mi-au înghețat colțurile buzelor în jos, nu se mai arcuiesc a zâmbet. Ok, o să treacă. Toate trec. Toți ne trecem.