Ziua 267
Am dormit dintr-o bucată, criza biliară și munca multă și grea făcută ieri și-au dat mâna și m-au căzut lată aseară. Sunt aproape sigură că nici nu m-am mișcat, am impresia că pe partea pe care m-am pus, p-aia m-am și trezit, cu un pui de blană storcoșit de mine, pe o margine de pat. S-a lipit Spikylina de mine incredibil și aproape că nu mai concepe ca noaptea să nu-mi fie aproape de piele, de un călcâi sau de o coastă, indiferent cât de chinuită stă, stă acolo. M-a înduioșat puiul ăsta și-mi întind mâna să mângâi un ghimizdroc de ființă, caldă și molicică. Atât aștepta, un mic semn de la mine și se întinde toată, ca o coardă, cât e de lungă și începe să-i toarcă motorașul. În toată năclăiala asta de sentimente și emoții prin care trec lately, uite cum ies limpezi și curate la suprafață alea de iubire pură și necondiționată, de la mine spre necuvântătoare. Yep, nu știu care pe care a salvat sau salvează, eu pe ea cândva sau ea pe mine constant.
***
Nu știu când am ajuns în bucătărie, e o bucată de timp care s-a comprimat brusc, hinghereala autoimpusă nu lipsește de la apelul dimineții unei zile în care știu că am de tras, așa că mă arunc în încălzire de apă, făcut de smoothie, pus de ceai. Plus hrănit un pui blănos.
Se pare că reînnod prietenia cu apa, o simt o țâră mai lină și pe gât și mai alcalină și liniștită în stomac, nu mai cade ca bolovanul pornit la vale. Odată cu alunecatul de apă, o mică luminiță parcă mi se aprinde în interior: oare reușesc să mă întorc la zilele mele alea bune? Nu mai caut, și încep să cred că e o mare prostie, zilele de dinainte de decembrie anul trecut, măcar să mă aduc pe mine în mine la starea în care eram când încercam să fac pace cu acumul meu petrecut în demență. Nu e un vrut, în aceste clipe e o nevoie să mă ancorez în ceva cât mai stabil pentru că altfel am impresia că o s-o iau razna și eu, și asta nu e ce mi-am propus de la viața asta.
***
Fug cu Mr. H la stație și în mașină îmi dau seamă că mi-e corpul obosit, zdruncinat și agitat. Pe cât de calmă e dimineața în natura ce mă înconjoară, pe atât de trepidant mi-e interiorul. Culmea e că-mi fac asta fără ca măcar să-mi dau seama, probabil că rulez în spatele scenei din față, la care sunt atentă, grijile, treburile și programările pentru azi într-un subsidiar care a preluat frâiele și dictează trapul. Cât am parcat, am aruncat o privire scurtă spre cerul ce se luminează roz și-am simțit visceral o îmbrățișare calmă. Am înnebunit, am început să simt brațe de cer pe suflet și corp hărtănite, e clar…
***
Cred că cel care a articulat atât de precis că "destul" e o decizie, nu o cantitate, a trăit ce trăiesc eu acum. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe înaltul ăsta în culori de bebeluș, o dungă roz pudră, una bleu, îmi beau smoothieul mufată la vastitatea lui și parcă vreau să sorb serenitatea lui o dată cu bunătatea de fructe. Am mare nevoie de odihnă, de mine, de viața mea de dinainte, că-n asta de acum mă simt din ce în ce mai rătăcită. Trăiesc o senzație perpetuă că-s în bătaia furtunilor și c-am intrat în sezonul musonic de vară, ies dintr-una, intru-n alta, iar ștergătoarele mele nu mai fac față. Nu mai văd nimic clar, e totul o vâltoare și sunt în mașina de spălat învârtindu-mă full speed.
***
Micul dejun al mamei se derulează cu amândouă într-o buclă, fiecare cu a ei: ea-mi spune de Sassy iar eu repet insistent că trebe să mă întorc la copii, să ajut la terminarea toaletării copacilor și curățarea curții dar că fac tot posibilul să vin pentru prânzul ei. O rog mult să fie cuminte că nu e nici Mr. H acasă și nu mă pot clona. Nu știu cât a auzit ce am spus, cât a procesat din ce a auzit, știu că întotdeauna interesul ei a primat și primează: "îmi faci și mie o cafea?". Nu ține, știu că i-a făcut domnul meu ieri una, așa că o refuz, iar negația primită se traduce în nervi pe fața ei. Asta e, nu toți primim ce vrem în viață, eu sunt exemplul cel mai elocvent. Life sucks. Cică primim ce ne trebe. Yep, life sucks again.
***
Plec cu ochii pe camera de supraveghere, cu prima oprire la Bricodepot să fac copii la cheia de la poarta grădinii, să avem fiecare din noi patru câte una. Mă lipesc și de o greblă pentru frunze că am reușit s-o rup pe cea pe care o aveau și zbor spre ei. S-au reîntors din micul lor concediu azi noapte, de fapt azi dimineață, că au ajuns acasă pe la 6 și ceva dimineața, după întârzieri peste întârzieri la avion. Intru încetișor în curte, să-i mai las să doarmă.
Doamne, pe lumină e chiar mai rău de cât am văzut aseară! De abia ai pe unde să te strecori, sunt frunze și crengi peste tot, rumeguș de la scurtarea crengilor mai groase, o să fie de tras, nu glumă. Mai că-mi vine să fac stânga-mprejur și să mă preling spre mașină și să fug. De unde să mai amanetez energie și pentru azi?!
Copila mea e trează, trebe să plece la masterat, schimb 3 vorbe cu ea și apoi mi se rupe filmul.
Știu doar că greblez, pun în saci, strâng, mătur, car, încarc. Cu mici pauze de băut ceai și de rugat capul să mă păsuiască azi, că e ultima zi de efort concentrat.
***
Îmi dau seama că nu pot pleca de acolo pentru că mașina care vine să încarce și să debaraseze nu poate veni decât azi, deci trebe să terminăm, fără încă două mâini, ale mele, nu se va termina la timp plus că eu sunt cea care negociază și plătește mașina. Așa că o sun pe mama s-o întreb cât îi e de foame, nu, nu vrea nimic ci doar să vin acasă, că-i este urât. O liniștesc că vin în juma' de oră, mint, dar știu că nu are noțiunea timpului și mă întorc la sacul de lângă care am plecat.
Deși suntem 4 oameni care muncesc, eu am intrat în muțenia-mi caracteristică și-mi văd de treabă, tăind orice coardă cu exteriorul. Nu știu de ce, dar am impresia că ce e în afara mea fie mă rănește, prin inutilitate, superficialitate sau ignoranță, fie mă perturbă de la ceva ce stă să se coacă în mine și, dacă nu sunt atentă, îmi scapă. Pentru că mi-am pus toate ouăle în coșul claritații mentale, aștept și-mi urmăresc gânduri, senzații, gesturi care ar putea să mă ajute să mă scutur de personalitatea asta a mea grumpy, nepăsătoare, nesimțitoare ce mă ține în șah. Comunic minimal, dar în același timp știu că dacă cineva e atent la mine vede și-mi simte încărcătura ce-i este destinată în privire, gest, vorba aia scurtă.
***
De pe la 17 mama a intrat în buclă și mă sună din 5 în 5 minute: "dar tu nu mai vii acasă?!" cu o notă de reproș pe care i-o știu foarte bine, că i-am simțit-o pe pielea inimii toată viața. Reușesc să o liniștesc de fiecare dată, dar agitația ei trece pe nesimțitelea la mine, care mă precipit. La 18 și un pic plec spre casă, cu oprire la Bricodepot să rezolv cheile, pentru că dublurile sunt făcute "în oglindă", adică prost și nu ne-am putut folosi de ele.
Gata, sunt pe DN, într-o coadă de mașini bară la bară și mi se rup zăgazurile. Mama sună non stop iar eu mai am puțin și explodez. Oare în câte părți mă pot întinde fără să plesnesc?! E numai și numai vina mea, care nu mai sunt, și n-am fost niciodată pe deplin, capabil să pun stop presiunii exterioare care mă strivește.
***
Ajung acasă, gâtuită de atâta alergătură și urc să-i spun mamei că sunt în casă. I-am adus și ei o felie de pizza de la prânzul de azi, îi dau și pastilele, o hrănesc și pe Sassy și totul s-a relaxat la ea.
Corpul mi-e încă încordat, îmi simt mușchii sub piele ca piatra, am pompat în mine azi la cortizol cât pentru un an, poate mă opresc.
Ies afară s-o adun și pe Spiky în casă, ca să pot să mă așez și să mă relaxez. Aș, Universul are altceva în cărți pentru mine: o strig, o caut, o pâsâi, iar o strig, afară se întunecă, eu sunt super obosită, îmbâcsită, vreau un duș și un pat, dar sufletul meu nu poate să le acomodeze dacă nu o știu și pe coconet înăuntru la căldură.
E deja beznă, în pârloaga din împrejur se aude foșnăit, sunt câinii vagabonzi care se plimbă iar mie mi se face inima mică știind că blănoasa mea dragă e pe undeva pe acolo… în liniștea serii, nu se aude decât o zănatecă care strigă tare și clar "Spiky!", e imposibil să nu mă audă dacă ar fi prin zonă… epuizată cum sunt, acum mi-e cel mai ușor să fac scenarii îngrozitoare. După o oră de urlat, căutat și pâsâit, intru în casă și mă așez pe-un colț de colțar. Nu mai am putere nici măcar să mă cert cu un "Doamne, dar nu se mai termină toate astea?!", nu mai vreau nimic, dacă aș putea să închid ochii și să mă dizolv, zău dacă aș avea vreo fărâmă de părere de rău.
În 10 minute îl aud pe Mr. H care s-a întors și el de la birou cum vorbește cu cineva și, după tonalitatea vocii, sigur vorbește cu Spiky. Într-o secundă sunt la ușă, da, așa e, a venit și ea, bestia umblătoare.
***
Mi s-au oprit motoarele. Azi, făcutul la foc continuu m-a dezlipit grosolan de viața mea.
Ultima senzație a zilei, pe care aproape c-o simt pe limbă, este că am capitulat totalmente în fața exteriorului meu, nu mai am niciun cuvânt de spus în viața mea pe care mi-o parcurg mânată doar de cei din afara mea. Iar asta nu e viață, e dictare.