Ziua 266
Chiar m-au bucurat zgomotele vecinului, la o oră a preadimineții când nu prea se fac zgomote. A fost o noapte de somn greu, apăsător, când cu transpirații, când cu frisoane, când cu coșmar. Am trecut cu nonșalanță peste toate cu un singur gând felinar în creier: trebe să mă odihnesc. Mă așteaptă o zi cu multă muncă, încă n-am ieșit din colica biliară, așa că fuck them all, trebe să dorm. Cu sincope, am reușit dar senzația de pătură grea, invizibilă, care-mi stă pe corp, îmi amintește de încercările la care m-a supus noaptea.
A trecut, nu mă mai gândesc la asta, nici măcar să văd dacă am vreo lecție de luat de acolo. Nu mai fac asta, nu mă mai aplec să culeg vreun diamant, dacă cumva s-a rătăcit unul pe traseul meu. Chiar dacă mă fac că plouă, eu știu, e știutul ăla din rărunchi, din străfundurile mele care nu sunt întinate de limitarea asta temporară, că ce trăiesc este pentru că pot să trăiesc. Doar că mă revolt și baleiez între a da vina pe mine, că-mi creez o realitate de rahat din care sunt incapabilă să mai învăț ceva acum, și a da vina pe un Univers sadic, care mă supune unei realități pe care o resping și, din nou, nu culeg nimic din ea. Adevărul e că vina asta pe Univers e așa, ca să-mi liniștesc eu nu știu ce gărgăuni, să-mi dau eu importanță, că Universul ăsta n-are altă treabă decât fix să-mi dea mie, măreața și mirobolanta scamă Biannca Locatelli, lecții. Aiurea! Am liber arbitru, cică pot să fac ce vreau. Iar eu știu ce vreau doar că nu sunt dispusă să plătesc prețul emoțional pentru ce vreau. Și, cel mai nașpa e, că nici pentru ce nu vreau nu-s dispusă, așa că-s blocată.
***
Numai gândul la apă îmi revoltă stomacul, așa că-l ascult și aleg banana și cafeaua super slabă. Plus niște stickuri rămase de ieri.
Dimineața mi se copiază identic cu cea de ieri, cu singura deosebire că mintea-mi lucrează febril la a pune sarcinile zilei în ordine cronologică și-ntr-o organizare eficientă. Azi vin ajutoare pentru toaletarea curții și până atunci, ar trebui să termin treaba în interior, cu mutat de corpuri de mobilă, reorganizare după demontare dulap, aspirat, spălat rufe, aranjat final.
Dar înainte de toate, toată atenția mea se duce către puiuca asta care mă privește adânc, direct în ochi, așteptând o mângâiere, o vorbă, un bol de papa, o plimbare. I le dau în ordinea asta și-mi iau, de la ea și de la situație, un dram de bine. Pentru Măyuca nu contează cum sunt, ce sunt, de ce fac ce fac, pentru ea tot ce contează este că sunt și atât iar eu încep să fac copy & paste la bucuria ei de a mă vedea, măcar cât să i-o întorc înapoi, că merită din plin. Iubirea mea pentru ea este neîntinată și e la locul ei, acolo în camera aia mare din inimă, unde a lăsat-o când s-au mutat în februarie. La fel ca toate în lumea asta materială și imatură, dacă nu ai focusul pe ceva, nu înseamnă că nu există.
***
Maya e obosită frântă după plimbare așa că mă apuc de curățenia de la etaj. Nope, nu îndeajuns de obosită încât să nu reacționeze la sunetul aspiratorului, să treacă, doar ea știe cum, de gărdulețul care o oprea la parter și să vrea să rupă ușa care o desparte de monstrul ce urlă. O aud cum latră nervoasă, reușește să-mi pună un zâmbet pe buze, primul într-o perioadă mare de timp, dar îmi văd în continuare de treabă. Cu atât mai bine, va obosi și mai tare, va cădea lată și va dormi când începe curățirea curții.
Am potolit fiara și am coborât cu ea la parter, să-mi trag și eu puțin sufletul, să mai mănânc o banană, să fac planul de bătaie și pentru parterul casei. Dau o fugă să fac mici cumpărături, să aibă copiii pe ce pune mâna când se întorc și mă întorc hotărâtă să termin rapid, că pare că mi se scurge energia prin tălpi.
***
Socoteala din casă nu se potrivește cu aia din curte, unde a început defrișarea. Și salcia și plopul sunt puii mei de acum 9 ani, nu-mi place deloc să tai din ei dar salcia deja cade peste firele electrice și cablurile de internet iar plopul face umbră la încă 3 case, în afară de a noastră. Plus că ambele sunt extrem de fragile, poți rupe crengile cu mâna și la o furtună pot face oricând o nefăcută, atât la casa noastră, cât și la vecini.
În două ore, nu mai aveai unde să pui piciorul în curte de crengi, crenguțe sau crăci. Tatăl iubitului copilei mele a fost cu adevărat la înălțime, și la propriu, și la figurat, a reușit să toaleteze și să taie crăcile din vârful plopului, la vreo 15-20 metri înălțime fără stricăciuni, doar orientându-le căderea în direcția potrivită.
Ne apucăm cu toții să strângem, să facem snopi, să cărăm, să facem stive de bețe și ramuri groase, să greblăm, să facem un pic de lumină în haosul ăla ca să aibă loc continuarea. Cât timp drujba își vede de tăiat afară, eu intru să termin curățenia și în casă, că am rămas la parter.
***
Mi-e clar că nu se va termina astăzi curățenia curții, deși am ținut mult să le fac o surpriză copiilor. Deja se întunecă și devine periculos iar eu, oricât de mult mă pot supune la cazne și la munci, când vine vorba de alții, sunt foarte strictă. Îi opresc pe cei trei mușchetari care se luptă cu salcia și cu plopul, îi trimit acasă la ei iar eu continui să finalizez ce mi-am propus.
***
Sunt efectiv epuizată dar am bifat tot ce am vrut să fac, cel puțin interiorul casei, sunt mulțumită că am reușit să le fac având în vedere prin ce am trecut fizic, mă bucură gândul că se vor bucura copiii și îmi închei "statul" la ei cu o porția mare de drăgăleală cu Maya.
Trag pe nări mirosul ei specific de câine care pentru mine e un miros aparte, îl vreau în mine să-i dau drumul cu țârâita când mi-o fi tare, tare dor de ea, o pupăcesc pe sprâncenuțele ce încep să aibă firișoare de păr alb, o mângâi și o scarpin pe burtica pe care și-a dezvelit-o, semn de cea mai mare încredere, vorbesc cu ea așa cum nu vorbesc cu nimeni, îmi știe cele mai adânci dureri și mereu mi le-a știut. Cred că de oboseală sunt vulnerabilă acum, că mă bușește și un plâns și știu că oricât aș sta și m-aș îmbiba de Maya acum, nu-mi va ajunge elastic peste toate zilele care mă așteaptă acasă, unde ea nu e. Mi se pare că viața mea, în care diminețile-mi începeau cu sforăitul și plescăitul a plăcere ale Mayei, a fost acum o mie de vieți.
Și, chiar dacă mi-a fost greu zilele astea, de rău și de muncă, parcă nu vreau să mă duc acasă…