Ziua 265
Nu pot să zic că am dormit, a fost mai mult o stare de veghe mai toată noaptea. Durerea de cap se simte mai acut noaptea, ca orice durere de altfel, nu puteam să stau decât pe partea dreaptă, toate celelalte poziții îmi aduceau valuri de greață și de căldură în corp. Ajutate și de salteaua subțirică, valurile de greață mă trezeau de-a binelea dintr-o stare și-așa superficială de somn așa că toată noaptea ce-a trecut m-am zvârcolit printre gânduri, unele mai negre decât altele, adormiri și treziri și respirații mici. M-am trezit mai obosită decât m-am pus la somn și parcă s-a mai pus un strat de nepăsare și ne-simțire pe mine.
***
Afară nu s-a luminat dar eu am decis că orizontala pe partea dreaptă nu mă ajută, nici la claritate, nici la sănătate. Recunosc că mi-a venit în minte, sau în inimă poate, ideea unor zile în care mulțumeam, în care mă scufundam prin adâncuri să-mi sondez "apele" sau scanam suprafața să-mi iau pulsul fratelui porc, corpul, dar acum mi s-a părut de-a dreptul stupidă, în condițiile unei nopți atât de chinuite cum a fost a mea. Pur și simplu, nu găsesc rațiunea minimală să pot face asta. Poate și pentru că mulțumirea nu trebe să vină din rațiune…deocamdată asta e tot ce pot.
***
Nu mai beau apă, nici rece, nici caldă, ci mănânc direct o banană, mi-e o foame de lup, după ce ieri am "deversat" totul. Pun de cafea, mult mai slabă, doar așa de-o părere de cafea, și îi dau Mayucăi să pape. E fătuca asta de-o bucurie când vede umani și se unduiește din curuțul ei ăla gras, de nu poți s-o ignori. După papa și pastila tratament, vine cu plăcere la "ceva bun", lactuloza și apoi așteaptă cuminte, preț de câteva secunde doar, să vadă ce planuri am. Ieșim afară, în curtea din spate și afurisește ea oamenii care trec pe strada "ei". E mică dar cu o personalitate spumoasă, efervescentă și neînfricată.
Apoi se așează lângă mine, pe canapea, cu o lăbuță atenționându-mă permanent că-s obligată s-o mângâi non-stop. Orice pauză pe care o fac, pierdută în gânduri, treburi de făcut și dureri vagi, e sancționată cu niște gheare direct pe picior.
***
Am programat pentru dimineața asta operațiunea monstru de spălare canapea și fotolii, efectuată profesionist, cu aparatură adecvată și am primit mesaj că omul întârzie juma' de oră. Numa' bine, e cât am nevoie să fac ordine în camera în care o voi închide pe "bestia feroce" Maya, care, chiar dacă se bucură de umani noi, devine furinbundă la zgomotele produse de electrocasnice. În mințișoara ei probabil că ele sunt o amenințare pentru noi și vrea să ne apere, fiecare fibră de pe ea se încordează și vreau să evit scenariul ăsta. E cel mai bine pentru toți, mai ales că nu toți oamenii agreează câinii.
***
Omul s-a apucat de spălat, eu m-am apucat de greblat în curtea plină cu de toate, să fac puțină lumină acolo, deși mâine va avea loc și aici o operațiune monstru de toaletare drastică a salciei și plopului crescute câte-un bloc cu 2 etaje. Din greblat, m-am apucat și de curățat și tăiat trandafiri, clematite, liliac de vară, hibiscus, iriși, toate plantate tot de mâna mea acum 9 ani. Doamne, cum au zburat anii! Unde?!
Evident că nu-s refăcută fizic așa că pe la jumătatea curții, mă taie stomacul și mă domolește. Numa' bine că se termină și spălatul profesional și mă pot întoarce în casă, să-mi ogoiesc durerile în singurătate. De fapt, în lipsă de umani, că Maya e un bulgăre de energie stătută cât timp la parter se derulau treburile la care ea nu putea participa. Oricât aș vrea, nu mă pot monta s-o scot la plimbare, așa că, după ce mă plânge o perioadă, se dă bătută, învinsă de imposibilitatea mea. Stăm amândouă pe o canapea mică, ce nu a intrat la spălat că nu era cazul, și oftăm: una de stare nașpa, alta de neplimbare. Hai să lăsăm puțin timp, să mă fac bine și-ți promit că te scot.
***
Tot ce am putut să mai fac a fost să mă târăsc la chioșcul din colț, să-mi iau sticksuri și banane.
Chiar dacă îmi doresc să fac surprize, să servesc altora, uite că dacă nu-mi servesc mie grijă și atenție, restul e praf de stele. Știu asta dar acum, cu atât mai mult acum, avutul grijă și de mine nu știu de ce dar nu mai intră în lista mea de priorități. Cap de listă este spargerea contextului de viață în care bâjbâi, habar n-am cum, încă. Îmi dau seama că, preocupată să mă adun să respir, la propriu, în ultima perioadă, am și uitat să mai cer claritate mentală. Să cer, habar n-am cui, dar să cer cuiva, să mă lumineze într-o direcție, să fac cumva să-mi readuc bucuria de viață înapoi. Că altfel, e al dracu' de gri și de nedorit de trăit.
***
În tot timpul ăsta în care eu sunt plecată, Mr. H are grijă de mama, evident secondat de ochiul meu vigilent și de cel al camerei de supraveghere. Cu el nu-și permite deraieri și nu pot să înțeleg cum reușește mama să cupleze mintea când eu nu sunt în zonă.
De când am plecat de acasă, la 18 ani, eu am ajutat-o pe mama. Cu bani, cu orice avea nevoie. Apoi, când a apărut copila mea, am luat-o să ne ajute. E atât de impropriu spus "ajute", pentru că mama o avea în grijă doar 2 ore, în momentul când intram pe ușă, obosită de la birou, mama mi-o pasa și-și vedea de televizor și de rebus. În weekend roboteam de dimineața până seara, curățenie, mâncare, spălat, călcat și apoi începea săptămâna de muncă. Tot timpul, mama s-a bazat pe mine și, ironic, eu niciodată pe ea. Poate că ăsta este răspunsul inconștient al faptului că ea, dacă nu sunt în zonă, este un strop mai alertă și mai atentă.
Frate, când le aștern în scris, îmi dau seama că trei sferturi din viața mea am muncit de-am rupt. Giiiz! E bună articularea și la asta, că așa-mi răspund la întrebarea ce-mi stă nerostită-n inimă: măi, dar tu nu poți să te oprești o dată?! Păi cum, când asta fac de mic copil?! NU ȘTIU o altă cale și, când începusem s-o miros, au venit cancerele și acu' demența!
***
Am împins momentan greața cu bananele și sticksurile, așa că premiez puiuca mea zgomotoasă cu o plimbare. Ce-i mai place să se certe cu lesa! Mă uit la ea și mă văd pe mine: și eu mă cert cu o situație și nu mai văd nimic în jur. Atâta o enervează lesa aia, că nu mai vede pisicile din jur, nu mai simte niciun miros, nici măcar nevoile nu și le face. Pe mine atâta mă strânge lipirea asta de mama și de demența ei, încât simțurile parcă mi se canalizează doar pe nișa asta, nu mai absorb nimic din jur. Mai trist este că, tot zbătându-mă fără să văd ieșirea, am obosit și nu mai vreau nimic. Simt cu toată ființa mea că la mijloc e doar un act de voință dar nu știu cum să-l fac și nu pot să-l apuc de undeva.
***
M-am întâlnit cu un vecin în traseul meu, fix când nu-mi doream nicio relaționare umană. Socializez minimal și-mi dau seama că sunt o carte deschisă și dacă tac, pare că știu ce să spun și când tac, că omul se uită în ochii mei și mă întreabă direct: ești bine? Am simțit, chiar nu știu cum, că întrebarea lui nu avea nicio legătură cu partea fizică a mea, el mă citise în adâncul ochilor, acolo unde mi se vede sufletul, și probabil că-l tulburasem. M-am eschivat, parte pentru că nu știu să răspund la întrebarea asta, parte pentru că nu vreau să încarc pe nimeni cu prostiile mele, parte pentru că a fost atât de candid și sincer că mi-a fost milă să împroșc momentul cu urât. Dar am plecat de acolo mai dărâmată, egoul m-a prins cu toată gura și dă cu mine în toți pereții victimizării.
Mama ei de treabă, vreau să ies din asta! Chiar vreau! Is there anybody out there?