Ziua 264
M-a trezit durerea de spate, salteaua asta subțire și cam tare pentru oasele mele, nu mi-a ostoit nici oboseala, nici tristețea.
Mi-aduc aminte unde sunt și, în locul ritualului de mulțumire, care nu-și mai găsește loc în diminețile mele, trec cu ochii minții peste lista treburilor de făcut azi. Sunt multe, toate "impuse" de mine, că nu mă obligă nimeni să fac ceva, dar dacă tot sunt aici, vreau să le fac mici suprize copiilor dar și să rezolv lucruri care trenează de prea mult timp.
Dau skip la apa caldă, beau o cană mare de apă la temperatura camerei, din nou o simt nașpa în stomac și încerc să mă dezmeticesc rapid, că Maya e deja up&running, ea nu e cumincioară ca Spiky, e năvalnică și demanding. Fac eforturi să ignor durerea de cap care se accentuează și-i pun botoasei papa în bol. E fericită. O privesc și-mi dau seama că iar sunt detașată de mine, e ca și cum în mine a trăit ascunsă o altă personalitate care nu știe ce e aia emoție, e imparțială, înregistrează totul, procesează robotic și atât.
Îi dau lactuloza și o aduc cu mine în bucătărie, să nu se simtă singură, toate acțiunile făcute mecanic, fără strop de mine acolo. Ok, lasă. Nu m-am trezit încă, nu se poate să fiu atât de insensibilă, nu eu, nu am cum eu, care toată viața am clocotit. Copii n-au picătură de cafea în casă, eu nu m-am gândit să iau, capul îmi bubuie, dar reușesc să mănânc o banană.
Ies cu cățeaua la plimbare, aerul rece îmi face bine, simt o ușoară biciuire pe față, mi-aș dori să fie mai rece, să mă forțeze să mă trezesc, dar mă zguduie destul și Maya care trage de lesă în disperare, așa că intru în casă un strop mai trează decât am ieșit.
***
Fug să cumpăr un plic de cafea, poate reușesc să potolesc durerea asta ce începe să mă scormone adânc în miezul capului. Din nou, mă închid ermetic la lumea din afara mea, nu mai vreau nicio interferență de niciunde, de abia îmi pot duce propriul rahat, nu mai vreau să mă lipesc de orgolii și mândrii și răutăți de afară. Dar, că așa e mereu, nu mai văd nici zâmbete, căldură umană, speranță. Refuz constant și apoi mă mir că universul mă refuză. The story of my life.
***
Mă apuc de dezansamblat dulapul din biroul copilei, pe care i l-am cumpărat cu ani în urmă însă pe care nu-l mai vrea. Mă năpădesc amintiri dar noutatea experienței este că nu vin însoțite de trăiri. Habar n-am dacă e așa pentru că-s anesteziată în acest moment al vieții mele sau pentru că inima s-a cuplat cu creierul și-au înțeles amândouă că ce e în trecut, acolo trebe să rămână. Habar n-am, le văd cum îmi defilează prin câmpul minții și mă văd concentrată pe bormașină și pe laterale de lemn înalt de 2 metri și ceva. E greu să faci asta de una singură dar pentru că eu am înregistrat în memorie că a mea copilă își dorește asta și vreau s-o bucur, nu m-am gândit la greutate iar acum mă trec toate căldurile să nu se prăbușească toate pe mine. Capul îmi zvâcnește dar devin specialistă în a ignora durerea și a termina ce am de făcut.
Mi-a luat 2 ore de poticneală și coțopeneală dar l-am dovedit și pe el și mi-am dovedit, simplist și material, că dacă vrei ceva, se poate, chiar dacă crezi că este peste putirința ta. Ce păcat că nu întind voința asta pentru zona cea mai umbroasă și întunecată din mine, nu reușesc nicicum să mă smulg din pâcla asta. Pentru că de fapt, eu în mine am decis că e ceva ce nu ține de mine iar asta-mi țintuiește o realitate cu dâmburi abrupte și dese.
***
Fac o pauză pentru că Mr. H nu este acasă pentru prânzul mamei așa că fug acolo, pun masa, strâng masa, fac și eu un duș și revin.
***
Durerea de cap plus greața ce-mi stă în gât sunt semnele clare trimise de bila ce nu funcționează cum trebe. Deși m-am încrâncenat și înverșunat să nu le bag în seamă, mi-au venit de hac până la urmă că m-a apucat vomatul ăla compulsiv, ce nu se oprește nici când nu mai ai nimic în stomac. Sunt singură, Maya plânge la parter, iar eu nu mă pot ridica din baie, unde zvâcnesc inutil a vomă ce nu mai e. Pentru câteva secunde, pesemne de la intensitatea stărilor fizice, m-am decuplat brusc de mine și m-am privit cu răceală, dezaprobator. Deși vedeam doar un corp care nu mai reușea să facă față, dezaprobarea nu-l privea pe el, ci pe ființa care-l biciuie inconștientă. Sau conștientă…
Am adormit acolo, când convulsiile m-au lăsat în pace și a fost cel mai bun somn pe care l-am avut în ultima vreme. Deși gresia rece îmi agresa coastele, am dormit un somn lin, gol și plin în același timp, cuminte și singur. M-am trezit cu dureri atenuate, vărsatul mi-a făcut bine într-un final și am fost capabilă să funcționez pentru restul zilei. Mi-am spălat fața și-am mulțumit apei calde din toată inima pentru micul confort pe care mi l-a adus. Un singur gând m-a străbătut în toată ființa: oare am scos afară tot răul ăla pe care mi-l fac singură?
***
I-am pus lesa botoasei mele dragi și-am recompensat-o cu o plimbare lungă. Deși ea nu știe să meargă în lesă, o mestecă întruna, nu vede nimic de pe traseu, e cea mai fericită când aude cuvântul "plimbare" iar acum, "răcorită" și ușor mai bine, sunt capabilă să mă bucur de bucuria ei. E și ăsta un început, e un pic, poate oi mai strânge picuri și-oi face lac.
***
Timid și încetișor, reușesc să adun toate piesele desfăcute și să le scot pe hol și deja simt că mă apucă din nou. Înșfac un prosop de bucătărie, dau drumul la apa fiartă și mi-l pun pe frunte, clasicul meu panaceu. Gata, mă opresc, de fapt mă oprește bila, că eu nu dau semne că înțeleg.
Din păcate, nici Maya nu-mi înțelege răul sau nu mi-l simte, că mă plânge, se agită, are chef de joacă, de plimbare iar eu numai când mă gândesc la mișcare mă ia cu senzație de vomă. O mai scot afară dar în curtea din spatele casei, local, stau cu ea și eu chircită, să nu pornească stihiile stomacului să se reverse iar dar aerul de afară și soarele care se duce la somn, îmi fac bine.
În toată starea asta nu tocmai bună, nu pot să nu observ că omul, când îi e rău, mai ales fizic, se agață cu disperare de orice respirația mai lină, de orice mică ușurare și o apreciază când vine. Apoi, când îi e bine, uită să aprecieze acest bine pentru că umanul nu este niciodată mulțumit. Egoul, nedezlipit de pielea umană, nu-l lasă niciodată pe acesta să se împace cu ce e, întotdeauna îl înghiontește prin gard cu andreaua să vrea mai mult, mai mare, mai deosebit.
***
Demența mamei mi-a "șuntat" ființa și m-a identificat atât de tare cu fratele porc, încât m-am pierdut și nu mai găsesc drumul. Mă doare atât de tare contextul meu de viață acum, încât nu sunt capabilă să văd o soluție și atunci mă mocirlesc și nu mai văd curat. Că doar se știe, dacă te bagi în cocină, te mănâncă porci.