Ziua 263
Am devenit robot. Mă trezesc, fac, mă pun la somn. Nu mai am momente de mine cu mine, nici nu mi le mai fac, nici nu le mai caut, parcă nici nu le mai vreau, doar fac, bifez și atât. Trist și gol.
M-am trezit încă în noapte dar nu mă mai întreb nici de ce și nici nu mai zic un simplu mulțam pentru trezire la viață. Nu din indignare, morală, cum ar zice Connie, nici din supărare, ci pentru că nu simt bucuria vieții, nu mă trece niciun avânt, darămite sclipici prin vene și inimă, nu mă traversează nicio plăcere la gândul că mă așteaptă o nouă zi în viața aia pe care o resping. Sună dramatic, poate chiar este, din mai multe perspective, dar n-am alte simțăminte să le scot la suprafată acum și doar astea mă inundă.
***
Mi-e corpul greu, am tone de nebucurie în mine și astea atârnă al naibii de greu dar nu-l întreb de sănătate, mă ridic și pornesc. Îmi surprind un mic gând de reproș, o judecată la adresa mea că iar îmi hărtănesc mașinăria, că am uitat să mă iubesc, dar în ultima vreme am impresia că astea-s lozinci de carton care nu mai au sens pentru mine, nu mai rezonează, am închis o ușă sau mai multe și toate alea mișto pe care le trăiam odată fie vin și se lovesc cu ricoșare în ușile închise și pleacă, fie sunt în spatele ușilor închise și n-au putere să ajungă aici, în prezentul ăsta sugrumant.
Ochii o urmăresc pe Spiky care coboară veselă cu mine, îi simt starea în aer, și aproape că-mi doresc să fiu Spiky. Era odată o serie virală pe facebook cu titlul !"Fii ca Ion, așa și eu acum, parcă sunt în serialul "Spiky e veselă, e o nouă zi de experimentat. Fii ca Spiky!". Ce păcat că doar zic, nu mi se mișcă niciun mușchi decizional, nici fărâmă din mine nu se duce către veselie, e doar zicere lașă și atât.
***
Simt apa ca un bolovan în stomac, s-a dus grea și îmi dă o senzație de rece deși, culmea, am băut-o fierbinte. Măcar am fost prezentă la moment, chiar dacă culeg din el tot doar partea nașpa. Aia bună, că-mi hidratez corpul, măcar atât, nu o mai văd. Fac cele două smoothieuri și ies afară la udat grădina de flori.
Azi plecăm la țară, e ziua bunicii lui Mr. H, prilej de adunare a întregii familii. Recunosc că, dacă acum ceva timp, aș fi zburdat spre astfel de reuniuni, prezența oamenilor îmi făcea bine, îmi dădea un confort, acum nu mai e așa. Particip pentru femeia strașnică ce e bunica domnului meu, ce are o minte simplă dar brici la cei 88 ani ai ei și de care m-am lipit mai mult decât am realizat, altfel simt un pustiu ce nu face casă bună acum cu nicio reuniune, de orice fel ar fi ea.
***
Pregătesc tot ce e de dus la țară, pregătesc micul dejun al mamei, pregătesc totul, e 9 și eu sunt deja transpirată și alergată. Fac un duș, o cobor pe mama la micul dejun, încerc din nou s-o conving să vină cu noi, mă refuză din nou, efectiv văd în ochii ei cum scornește scuze peste scuze și-mi vine să-i strig să se oprească, gata, am înțeles. Așa dantelărie croșetează și fabulează că nu-mi arde să mai aud inepții, am înțeles refuzul, să trecem peste. Numai că mama a intrat în buclă, mănâncă, eu îi repet să stea cuminte sus, mă întreabă de ce, îi spun că plecăm, unde?, îi spun unde și într-un minut o luăm de la capăt. Cred că e printre ultimele dăți în care plecăm așa, devine din ce în ce mai clar pentru mine asta, iar ea devine din ce în ce mai nefuncțională.
***
Nici vremea frumoasă de afară, soarele ăsta blând de toamnă caldă, nimic nu mă încălzește sau mișcă în interior. Am tăcut tot drumul, au mai căzut când și când lacrimi, doar ele știu de ce resort interior au fost împinse, că mare lucru nu am gândit, am trăit o suspendare de stări, de emoții, de văzut, de viață. La modul cel mai brut, am fost la rândul meu doar o carcasă, traversată parțial probabil de ceva amintiri sau atinsă de vreo imagine care împungea cu vârf de suliță sacul de lacrimi permanent din colțurile ochilor, dând pe dinafară vreo două-trei.
Am făcut un mic ocol prin Ploiești, pentru că de mult îmi doresc să ajung la un anticariat de acolo. Cred că asta a fost cel mai mare semnal de alarmă pentru mine, în mine: eu, care m-aș fi topit de drag și de plăcere într-un astfel de loc, m-am forțat să mă bucur, mai mult ca să nu mă simt aiurea că am făcut ocolul. Multe lucruri, unele faine, patronul locului un om foarte pasionat de vechituri, dar niciun click în mine, nicio tresărire, nicio emoție. Doamne, ce s-a întâmplat cu mine, ce e cu amorțeala asta cumplită care mă țese, e ca o pânză de păianjen care mă înfășoară și mă imobilizează, nu mă mai mișcă nimic?!
***
Nu știu când a trecut ziua, am apreciat mic, în interior și am mulțumit politicos în exterior, pentru bucatele vegane făcute și pentru mine la masa festivă, am mai schimbat câteva vorbe cu unul, cu altul, dar departe de mine, departe de ei. Mă distanțez apăsat de oamenii din viața mea, e drept că nici ei nu-mi sunt tare prezenți, dar nu asta conta până acum pentru mine, conta că-i țin eu acolo, în buzunarul inimii mele. Cred că buzunarul s-a desfăcut și au alunecat, i-am pierdut printre greutățile mele, printre lipsa lor din prezentul meu dur, și nu-i mai regăsesc nici pe ei așa cum îi pusesem eu acolo, dar nici pe mine, aia care-i pusese. Mi se pare că totul, așa cum îl știam eu, se face țăndări, iar eu nu sunt pregătită pentru asta.
***
Din seara asta, mă duc la copilă acasă, să stau cu Maya, până se reîntorc ei din concediu. Asta cu "statul" la mine e absolut mincinoasă, eu nu pot să stau, cu cât nu mai sunt eu, cu atât mai multe fac, să umplu un gol care mă ciocăne la tâmpla inimii.
Îmi fac băgăjelul, îmi iau scule că știu că o să am nevoie de ele și plec, cuminte, obosită și spășită la copii.
***
Tumultul care o animă pe botoasă când intru în casă mișcă ceva în mine că mă prăbușesc la pământ și încep să plâng cu gemete de animal rănit. Maya nu înțelege, ea doar sare pe mine, mă linge, e spumoasă, iar eu mă alimentez în suspinele mele și mai tare.
Doamne, cât de tare, imens de tare, îmi doresc să mă trezesc mâine dimineață și să fie 18 decembrie 2021, să treacă ziua normal, să vină 19 și 20 și 21 și tot așa și totul să fie bine.
Am plâns juma' de noapte și Universul mi-a ținut isonul, a turnat cu găleata și afară, a tunat și a fost vijelie. Da, fix așa e și în mine.
Așa, și?!