Ziua 262
Toată noaptea cred că mi s-au vânturat grijile prin fața ochilor că dimineața m-a găsit deja alertă, gata să dau piept cu muntele de treburi pe care trebe să le bifez integral azi. Dacă până acum mă consideram mama listelor de to do-uri și a eficienței organizării lor, mă simt depășită de toate care vin ca avalanșa peste mine: mâine trebe să plecăm la țară pentru o scurtă sărbătorire iar de mâine seară îmi voi muta băgăjelul la copii acasă, câteva zile cât sunt plecați. Ca astea să fie posibile, trebe să trag tare să las acasă toate lucrurile făcute, organizate și la locul lor. Și sunt atât de multe de făcut că simt că m-am împrăștiat peste tot și nu le mai cuprind.
Zici că am cucerit Everestul cu minutele alea în plus pe care "le-am câștigat" parcând momentan ritualul de mulțumiri și cel de evaluare al fratelui porc, așa de repede mă ridic să mă arunc în făcut, că nici nu-mi mai trece prin gând și inimă vreo urmă de ritual. Abia pe la bucătărie îmi dau seama…
***
Deși nu mă aleargă nimeni la ora asta, nu e ca și cum în 5 minute mă apuc de treburi, mi-am imprimat deja în vene o clocoteală. O simt când îmi beau cu hurducăieli apa caldă, mă înghiontește când pregătesc fructele pentru smoothie. Mă privesc și mă observ și nu pot să nu mă întreb dacă fuga asta prin viață nu e dublată în spate de groaza aia pe care o simt tot mai apăsător că mi se scurge timpul printre cratițe și wc-uri. Dacă nu cumva, trepidația constantă în care mă tot pun, nu este de fapt supapa prin care iese la suprafață, în moduri pe care nici nu le gândesc, dorința mea de a bifa rapid ce e de bifat ca apoi să-mi savurez un timp liber care nu mai vine.
Mama încă doarme iar eu rămân pironită cu ochii pe camera de supraveghere minute întregi. În afară de mișcările lui Sassy, totul acolo e static, nu știu ce-mi agață ochii și mi-i ține acolo, dar mă surprind că aproape nu clipesc, iar respirația mi s-a făcut puțină. Privesc ecranul prin care văd camera în care e mama, cu tot ce conține ea, și simt că am dinamită în ochi. Nu știu de unde și cum am reușit să strâng în mine răul ăsta dar simt că nu mai pot să împart priviri cu măcar o nuanță de zâmbet în spate. Am o senzația atât de nașpa că în spatele ochilor mei a preluat comanda cineva inapt de caldură, care privește cu curiozitate și suge orice picătură de dramă ca să-și croiască suportul și scuza pentru răceală. Și, chiar dacă văd enorm și simt monstruos, nu reușesc s-o dau jos de la panoul de comandă pe fata asta care s-a închis în fața lumii și-n fața vieții. Dar am un gând reconfortant ce-mi susură portocaliu, a speranță, că poate e doar o fază.
***
E pentru prima oară când îmi consider timpul liber un timp mort, timp în care nu pot să mă apuc de treabă că fie nu s-au trezit toți din casă, fie nu și-au luat micul dejun. Stau în living, privesc prin geam spre curte sau spre nicăieri, că nu văd niciun verde și aștept să mi se scurgă minutele și să înceapă mișcarea în casă.
***
Imediat după micul ei dejun, cu dumicați întinși și povești despre Sassy, mă apuc de curățenie în casă. Deși știu că nu va rezista, cu siguranță nu la ea în cameră și baie, fac șmotru în fiecare cotlonaș de zici că plec și nu mă mai întorc ever. Gândul ăsta mi-a dat, la propriu, un fior pe șira spinării, nu știu de ce l-am avut și, ca o drama queen ce mă aflu, mi se leagă de următorul în aceeași serie apocaliptică: parcă am o premoniție. Prostii, îmi dau seama repede că ego-ul are nevoie de hrană și mă împinge să fabric tot felul de scenarite, așa că mă întorc la a face curat și la a deșira dramele deja existente în viața mea, nu mai e nevoie de altele noi. Le tot rumeg și le tot perpelesc în speranța că poate mă luminez, că poate m-oi muta într-un alt punct din cele 359 rămase și-oi vedea calea și soluția. Până acum, în afară de a reveni mereu și mereu la calea bătătorită și la a mă lamenta că n-am soluție la demența mamei, nu am găsit altceva, drumul ăsta neuronal e atât de bătucit că și când am porniri mai vârtoase de a face cărare nouă, mi-aluneca pasul gândului pe drumul adâncit și mă trezesc în același loc. Într-o zi, mă voi lumina. Să ajung cu mine la "într-o zi".
***
Termin curățenia și le bag pe amândouă la spălat, ignorând o țâră iritată vociferările amândurora. Mama nu vrea să facă baie, că ea nu iese nicăieri oricum, n-are nevoie, iar Sassy, prin natura ei pisicească, nu suportă apa. Doar că și eu am o natură mai nepăsătoare zilele astea și sunt fermă cu amândouă: mamei îi dau câteva minute să se dezbrace, cât se încălzește apa iar lui Sassy îi imobilizez lăbuțele să nu mi se înfigă-n carne a ripostă și spăl partea dinspre spate, unde ea nu mai ajunge să se toaleteze singură. Miroase a curat, ambele sunt îmbăiate și uscate cu foenul, le las mulțumite și relaxate și plec mai departe ca robotul.
***
Cu toată casa lună, mă apuc să fac mâncare să le las pentru câteva zile. Spăl, toc, fierb, coc și-n plan fizic dar și-n mansardă.
Habar n-am de unde a coborât în mine, atât de clar, senzația asta dar am simțit-o visceral: eu nu am decât o viață. Asta. Eu, în amalgamul ăsta care sunt acum, nu am decât viața asta, nu am decât clipele astea care trec și sunt irepetabile. Nu mai am second chance. O clipă netrăită sau pierdută, e pierdută pentru totdeauna, literalmente. Orice amânare, orice suspendare, orice netrăire am acum îmi mănâncă din timpul ăsta care se scurge ca nebunul. Orice vis omor acum, omor pe vecie.
Conștientizarea asta mi-a strâns instant stomacul, pe care mi l-am simțit ca o piatră mică. M-a cuprins o disperare și o dorință de a trăi așa cum vreau eu că am fost capabilă să le simt intensitatea fizică.
Cum naiba să împac eu dorința asta imensă de a zburda liberă, cu dorința, tot a mea, de a servi altora și cu neputința de a-mi întoarce ochii și sufletul de la o neputință ce se va accentua până la paroxism, cea a mamei și a o duce într-o instituție specializată? De câte ori cei din jur îmi defilează asta pe la nas, singura scenă pe care o am în fața ochilor este mama, speriată, cu sufletul tremurând, între străini. Iar asta este o scenă pe care nu o voi putea duce emoțional niciodată și care mă va bântui mai rău decât o face demența acum.
Spăl, toc, fierb, coc și plâng. Plâng și-n iureș, plâng și calm, când cu zbatere, când cu resemnare, plâng cu tinerețe-n mine și plâng cu bătrânețea mamei.
Moartea nu desparte, ci unește. Viața e cea care desparte. Da, Heine, e așa de la începutul lumii dar nouă, umanilor ne mai trebe milioane de ani să pricepem asta.
***
Prânzul mamei s-a petrecut sub ochii mei secați de lacrimi dar cercetători. Mă tot surprind că o privesc lung, habar n-am de ce, nu știu ce caut, nu știu ce vreau să văd, știu doar că-mi rămân ochii asupra ei mai mult decât de obicei. Am avut puterea și calmul să susțin un dialog blând cu ea azi, deși scenariul e același și am privit-o ca și cum acum o descopăr. Într-un fel ciudat, chiar așa este. În toată "suferința" asta a mea, nu m-am privit decât pe mine și am uitat să o văd și pe ea, mai mult decât mecanic. Mă uit la ea și-mi trece prin spațiul dintre ochii mei și corpul ei imaginile cu noi jucând table, cu mine făcându-i baie, masaje, cu mine pilindu-i copite, și-mi dau seama că, în adâncurile mele, undeva în afara umanei care-și păzește inima să nu mai fie dezamăgită, e o ființă care o iubește și a iubit-o tot timpul. Chiar dacă mama nu a știut niciodată să-mi dea, e ceva în mine care nu funcționează și n-a funcționat în viața asta pe principiul "îmi dai, îți dau", ceva care-mi ghidează mâna s-o spăl sau vocea să-i fie tonalitatea blândă, în genere. Azi o privesc cum se împuținează și mă întreb retoric dar intens: de ce mai rămâne un suflet într-un corp stricat? Mai sunt lecții pentru el de trăit sau pentru alții?
O să am răspunsurile astea probabil după marea trecere, până atunci mi-a venit unul aproape instant: indiferent de cum e, și pentru mama e doar o singură viață iar ea o trăiește all the way, atât cât se pricepe.
***
Am ieșit afară în curte și nu mi-a fost de ajuns. Am ieșit din curte, m-am dus până la stradă, și nu mi-a fost de ajuns.
Îmi vine să fug, am impuls fizic în tălpi să fug, dar ceva mă țintuiește locului. În această viață, la o vârstă crudă, am decis că responsabilitatea mea față de alții este mai presus decât orice, chiar decât mine iar decizia asta strâmbă îmi întărește și mai abitir corzile cu care mă înțânez în ceva ce nu-mi priește. Am nevoie să mă întorc la fetița aia mică, speriată și hotărâtă să facă orice să fie iubită, s-o iau de mână, s-o țin în brațe, s-o liniștesc și s-o fac să se elibereze de jugul acceptării. Doar că acum nu găsesc drumul către ea..
***
Sunt obosită. De muncă, de gânduri, de suflet, de toate.