Ziua 261
M-am trezit la 5 fără 7 minute, oricum aveam setată alarma la 5 dimineața. Trebe s-o scol pe mama, s-o bag la duș s-o spăl, s-o oblig să nu facă pipi decât când am terminat eu s-o spăl și apoi să facă într-un recipient mic. Poate lucrurile astea par floare la ureche, și chiar sunt, pentru un om normal la cap, pentru un om a cărui minte a plecat cu sorcova, sunt insurmontabile.
Primul lucru pe care trebe să-l fac, înainte de orice, este să o trezesc fără să se sperie. Apoi, când sunt sigură că știe cine sunt, s-o iau repede, prin surprindere, să n-o las să dea în aoleala-i caracteristică. Am reușit, n-a comentat, e molcomă. Acum trebe s-o dezbrac, ea nu înțelege de ce, în semi-bezna din cameră mi-e destul de greu dar o scot la capăt. Apa s-a încălzit, o bag la duș și repet, non stop, să nu facă pipi, să termin de spălat. Sunt udă fleașcă, ea e iritată, dar am reușit să recoltez. Doamne, ce calvar.
Îi repet, cum am făcut-o și ieri, să mă strige dacă simte că o trece cealaltă treabă, că trebe neapărat să recoltăm și de acolo. E drept, e adormită acum, dar eu insist, îi las și sacul de gunoi la vedere, la îndemână lângă WC, poate se întreabă totuși ce e cu el acolo.
S-a culcat la loc, numa' bine să apuc să-mi fac și eu ce-a mai rămas în picioare din ritualurile mele matinale.
***
Beau apă cu multă lămâie, o beau repede și o simt cum se duce alandala, mă apuc și de smoothie și deja am intrat în priză.
Iar ne-au frecat țânțarii azi noapte așa că la 6 și 15 îi dau trezirea și domnului meu, că e zi de mers la birou. Nu realizez ce repede trece timpul cât robotesc dar la 7 fără zece mă prind că e posibil ca el să fi adormit la loc. Yep, am avut dreptate, asta e, pierde autobuzul de la ora 7, își bea în viteză smoothieul și fugim, eu lipită de ecranul telefonului, să n-am ghinionul să o treacă pe mama fix acum să se ducă la baie.
Am zburat cu mașină, am furat cu coada ochiului un răsărit superb de soare, o mare de aburi ieșind din lacul din sat pe care se scaldă deja un cârd de rațe, și am ajuns acasă, toate în timpul în care mama încă doarme. Pfiu!
***
Ce bine ar intra a doua cafea acum!
Dau drumul la aparat și o pierd din ochi și din sunet câteva secunde, fix cât să se ducă la wc. Gizzz! Am urcat 7 trepte o dată, am intrat la ea, o întreb ce face și când îmi spune că tocmai a făcut treaba mare, îmi vine să leșin. Nu mă pot abține să n-o cert, aproape că-mi vine să țip, cum mama măsii am ratat, după o zi și o noapte efectiv lipită de camera de supraveghere?! Sunt nervoasă, ea nu înțelege de ce, iar eu mă enervez și mai rău. O ridic de pe wc, îmi vine să vomit, pun un sac de gunoi între capac și corpul de wc și o pun la loc, poate mai face. Nu, nu mai face, ea se ridică, e și ea deranjată și nervoasă. Învinsă, renunț să mă mai zbat și o las să facă ce vrea. Surpriza este că, deși ea nici măcar nu a realizat, a mai făcut și pe sac așa că am putut totuși să recoltez ceva. Am băgat-o înapoi la duș, i-am pregătit hainele cu care să se îmbrace să mergem la recoltat și cobor să arunc sacul de gunoi la tomberon.
***
Am urlet în mine. Wtf? Doamne, e cumplit! Mi-e scârbă de tot și de toate! But guess what? N-am timp de asta, trebe să mă duc cu ea la luat sânge.
Urc să o aduc la parter dar ea nu s-a îmbrăcat, își face patul să se pună înapoi în el. Stau cu ea să se îmbrace și îi spun că la întoarcere poate să facă ce vrea ea. "Dar unde mergem?"
....................................................................................................................................................................................
E inuman și, deși sună ca naiba, eu nu pot să duc astea singură. Îmi trebe platoșă groasă să pot să le duc si eu nu-s echipată din fabrică așa.
Cred că cea mai mare provocare pe care o poate avea un om, în afară de aia de a fi conștient într-un corp paralizat, este să aibă de a face cu demența unui om apropiat. Este cel mai mare antidot omenește posibil pentru maniacii de control. Sau pentru cei care vor să dețină controlul, în genere. Adică 98% din omenire, cred eu. Cu toții vrem, într-o formă sau alta, într-un anumit grad sau altul, să avem un control, oricât de minimal ar fi el. În demență, s-a dus dracu' orice control. Mai mult decât atât, în demență, lucrurile, pe care eu le consider normale, nu sunt deloc, am parte de fracturi de gândire zilnice și cea mai mare dintre ele este "cum poate să facă asta?!" Sunt șocată zilnic de noi moduri de funcționare, aparte, ale mamei și chiar dacă sunt agresată dramatic de ele, la următorul nou mod diferit de cel pe care eu și restul planetei l-am considera normal, sunt la fel de șocată, nu se tocește, nu se temperează șocul ăsta sub nicio formă. Mintea mea pur și simplu nu poate cuprinde devierile de la normalul cu care am crescut, sunt dăți în care mintea nici măcar nu și-a imaginat vreodată că pot fi așa. Trăiesc un iureș și îmi dau seama că eu în loc să călăresc valul vieții, eu abia trag aer de la un val la altul, nu-l termin pe unul că mă lovește altul iar eu, în adâncul meu, știu că viața nu e despre ieșit dintr-o furtună și intrat în alta în secunda următoare. Trebe să fie o pauză undeva, trebe să pot respira cumva…
***
Am încheiat saga cu recoltările, îi pregătesc micul dejun, o iau pe Sassy și ies afară cu ea. Mă așez pe treptele casei și mă descarc prin plâns. Îmi văd umbra mică și cocoșată pe trotuar și plâng mai potop. Care e cheia pentru nivelul ăsta de joc, Universule? Sunt incapabilă, n-o văd, deschide-mi tu capul, mintea sau inima și zi-mi cum și ce să fac!
O duc pe Sassy sus fix când mama se pregătea să coboare să-mi spună că n-o găsește, evident că a uitat că am scos-o la plimbare. I-am dat mamei pastilele, grasei pliculețul cu mâncare și am închis ușa cu aplomb. Nu vreau să mai știu nimic câteva ore.
***
Am stomacul pe dos, nu pot mânca nimic așa că mă apuc de vopsit poarta din spatele casei. Am făcut-o anul trecut, n-am apucat s-o vopsesc până acum dar dacă n-o fac acum, o să ruginească de tot. Afară e același soare blând și bun care privește o femeie ce se încăpățânează să se muncească mult, să uite, să obosească, să cadă lată.
De ceva timp, nu mai ascult nici podcasturi, nici videouri, mi se pare neverosimile sau neaplicabile mie, nu mă mai inspiră nimic și înțeleg profund că experiența fiecăruia e cea care contează. Degeaba-mi spune mie x și y că viața e fabuloasă, că nu există nimic care nu poate fi depășit, când eu stau și mă uit ca vițelul la poarta nouă la ditamai baricada care mi s-a pus în fața vieții. Degeaba ascult eu cinci pași să ieși din depresie sau 7 tehnici care-ți promit curcubee, când eu sunt într-o ceață totală.
Așa că tot ce fac, atunci când pot, este să mă privesc și să încerc să pricep ce mi se întâmplă dar nu exterior spre interior ci invers. Practic, să-mi văd răspunsurile și reacțiile și, dar asta e și mai rar, să văd de ce le am. Numai că voința să fac asta mi s-a micit, direct proporțional cu libertatea.
***
Nu m-am obosit îndeajuns, așa că mă apuc să-mi spăl și curăț și sarcofagul, care n-am mai văzut curățenie de ceva timp. În timp ce-i spălam rănile și cicatricile, m-a cuprins o duioșie față de mașinuța asta care m-a scos din atâtea și care, fără prea multe menajamente din partea mea, m-a dus unde am avut nevoie, și pe mine și pe mulți alții. Eu nu am pus și nu pun preț pe ce mașină am, ce telefon am, ce casă am, chestii cu care se mândrește lumea de obicei dar azi mi-a fost dragă buburuza asta a mea roșie, culoare în care nu mi-aș fi luat în veci mașină, dacă ar fi fost să aleg.
În toată nebunia acestei zilei, singurul meu gând de recunoștință a fost către sarcofagul meu, către mașina mea. Nu e mult dar e ceva, decât deloc.
***
Nu apuc să fac un duș că trebe să pun masa pentru prânzul mamei. Ca niciodată, nu știu ce a zgândărit-o azi dar a avut chef de povestit, alte povești decât cele cu Sassy. Cum în repertoriul ei n-are decât doi actori, mi-a povestit despre fratele ei și despre răceala lui. Își aduce aminte cu claritate, inclusiv nume de personaje din copilăria lor dar nu și că a vorbit cu el de ziua ei. Îmi spune că o doare distanțarea lui iar eu cad în plasă și cred că stau de vorbă cu mama mea, mi s-a părut că e o conștiință acolo care vorbește cu mine. Îi spun că și sora mea e la fel de rece ca fratele ei dar că nu sunt de judecat, e ca și cum te-ai supăra pe cineva cu ochii negri că nu are ochi verzi. Unii oameni nu au căldură în ei, așa sunt ei lăsați, să experimenteze viața asta fără căldură umană. Întrebările ei m-au adus cu picioarele pe pământ: dar sora ta e mai mare sau mai mică decât tine? Cine e sora ta? Aaa, ea e sora ta?!
***
Se lasă cu greu. Din ce în ce mai greu, și la ea dar și la mine. Sunt zile în care mă repliez rapid dar sunt zile, multe, în care rămân trăznită când îi aud întrebările sau comentariile. Am reușit să scot durerea din context, de cele mai multe ori, nu mai sufăr că nu-mi știe numele, nici p-al meu, nici pe-al copilei sau al lui Mr. H, dar nu reușeșt să scot și surprinderea. Și, la drept vorbind, nici nu cred că voi reuși vreodată.
***
S-a pus la culcare la ora 17, cu pauze pentru pastile și pentru schimbatul obsesiv de haine: se îmbracă gros, transpiră, se schimbă, se îmbracă gros, transpiră, se schimbă și tot așa. Pentru că e cald în casă, i-am luat puloverele din dulap, să nu și le mai pună noaptea. Are găselniță și pentru asta, își pune mai multe bluze cu mânecă lungă peste, până se încotoșmănește mai rău decât ar fi cu puloverele. La baie, pe calorifere, pe scaune, pe margine de pat sunt hainele ei transpirate, puse la uscat și oricât aș încerca s-o conving că e cald, nu e nevoie de șube, nu am succes.
***
Mr H rămâne în oraș cu băieții, prietena mea e la TNB iar eu, în curte, îmi las lacrimile uscate de un soare singur prietenos la ora asta cu mine.
Timpul trece, în defavoarea mea.