Ziua 260
Poate că nu era de ajuns doar sforăitul, prea dimineața asta a fost premiantă: gherăitul și fâțâitul lui Spiky pe parchetul din dormitorul nostru s-a aliat puternic cu trompeta lui Mr. H și mi-au dat deșteptarea după o noapte blană. Nu mai am sub piele nervii de ieri, cred că încep să învăț repede unele chestii, poate dintr-o teamă ascunsă că altfel Universul ăsta-mi tot servește lecțiile până le prind sensul. La unele, minore, îmi iese, la alea babane însă, sunt repetentă incorigibilă.
Mă dezlipesc greu de pat, e așa bine în pat, e încă întuneric, e cald, aș vrea să mai stau măcar să-mi bucur oasele o țâră. Îmi ating domnul care se mută pe o parte și oprește concertul, Spiky e sub palma mea, la dezmierdat, stau cumincioară și am un gând speranță că poate mai adorm.
Nu, nu se mai îngână genele, dar mi-a priit mult, nesperat de mult, minutele astea întinsă, în liniște și cald și moale. Dacă nu pot să-mi reconfortez mintea și inima, măcar să-i mai dau stropi mici corpului, că are nevoie.
Spiky mi s-a lipit de mână așa că la ridicarea pe verticală, e deja alertă și dă se arunce și ea. O prind în zbor, și cu ghemul ăsta cald, cu o inimioară ce-i bate în palma mea, mă cobor liniștită la parter.
***
Deși-s calmă, deși țin la ritualul ăsta și vreau să-l păstrez, de ceva timp apa de dimineață nu-mi mai cade bine. Fie o simt aiurea în stomac, fie, ca azi, mă chinui efectiv să o înghit. Am o clapetă în gât care i se opune și, din plăcerea ce era odată, a devenit o luptă, o "care pe care". Nu renunț la el, sper că este o perioadă trecătoare, deja mi-am tăiat de pe lista cu momente faine întâlnirea cu marele albastru care e încă negru la ora la care-mi beau apa, așa că orice altă renunțare mi se pare că-i un fault grosolan pe care mi-l dau singură.
Spiky a tăiat-o afară, îi place la nebunie să iasă afară în liniștea și, mai nou, bezna, dimineților iar eu nu am niciun drept să mă opun dorințelor ei. Deocamdată o las, să vedem cum ne-om împăca când or veni gerurile.
***
Las smoothieurile gata făcute în bucătărie și, până-mi trece jumătatea de oră între apă și foarte mic dejunul meu, pun în ordine analizele mamei, pentru vizita la doctor de azi. Mă trece iar junghiul anxietății, am o oroare ce mi-a intrat în viscere de pe vremea când alergam pe coridoarele spitalelor tot cu ea, dar mă setez în interior și pun eticheta "Trebe!" și trec peste.
Mă uit la hârtii și nu-mi vine să cred că analizele le-am făcut în ianuarie și februarie. Parcă a fost ieri! Și totuși, câte vieți mi-au trecut prin oase și prin inimă de atunci și până acum! Mi-aduc aminte chinul recoltării de probe pentru analize și alung repede acest adus aminte. Nu vreau să-l mai repet deși nu văd cum lucrurile ar putea fi mai bune, când starea mamei e mai proastă. Închid dosarul și decid să trec podul când voi ajunge la el, deocamdată mă întorc la smoothie și la timpul meu, mic, liber.
***
La micul ei dejun sunt deja la a doua cafea. Nu vrea decât iaurt cu fructe, nu o forțez, mai ales că e într-o stare de agitație că mergem la doctor. Cât a mâncat iaurtul, i-am arătat de patru ori cum arată doctorița la care mergem, pentru că vrea să știe. Degeaba vrea, dacă uită în secunda următoare.
Dacă tot suntem la capitolul doctori, și-a adus ea aminte cum a operat-o de cancere băiatul doctorului ei de familie de la ea de acasă. S-a dus ea să-i facă un control de rutină, doctorul i-a zis că e cancer și să rămână s-o opereze. Și așa a scăpat.
Deși mi-a luat cu japca doi ani din viață, nici măcar nu-mi dă satisfacția asta, a uitat complet totul, a șters urâtul așa cum a făcut toată viața și toate le-a făcut singură. Oare de ce o fi atât de important pentru ea ca toate să le fi făcut ea, singură? Oare cui o fi vrut ea să demonstreze ceva, o fi fost cineva anume sau așa, întregii lumi? Nu mă mai supăr pe ea pentru creditele pe care nu mi le dă și nu mi le-a dat niciodată, cum aș putea, mai ales acum când "s-a defectat" funcționarea ei, doar iau notă cu un strop de amărăciune.
***
Pe drum mi-a mai zgâriat timpanul de trei ori cu "e doctor sau doctoriță?", noroc că e drumul scurt și am ajuns rapid. Stă cuminte pe scaun, la un moment dat am impresia clară că nici nu știe unde suntem, asta citesc în ochii ei care urmăresc cu reproș un copil șturlubatic ce se tăvălește pe coridorul clinicii.
Dacă acasă la fiecare mișcare e toată un oftat și-o aoleală, la doctor nu o doare nimic, nu are nicio problemă, toate sunt ok pentru ea. Mă uit la ea cu câtă seninătate îi spune doctoriței, "montată" de mine aseară să-i spună să facă mișcare, că ea se fâțâie toată ziua de sus jos și prin "curtea fiică-mii"! Cu mine lângă ea, că se uita doctorița nedumerită când la mine, când la ea. Dap, bolnavii de demență sunt greu de reperat pentru că au o siguranță și ușurință în a minți extraordinară, ei chiar cred ceea ce spun iar limbajul lor corporal le susține minciunile 100%.
Tensiunea îi e bună, nu se aude nimic la plămâni dar, evident, mă trezesc cu un plocon de analize de făcut, de sânge dar și de urină și de scaun. De ce mi-a fost frică, d-aia n-am scăpat.
O anunț pe doctoriță, deși îi spusesem și aseară, că va dura până voi reuși să le fac pe toate dar ea, vizibil deranjată de necooperarea mea, îmi spune că trebe să le fac repede.
Măi femeie, cum să te fac eu pe tine să înțelegi că femeia despre care vorbești uită INSTANT, când eu n-am reușit nici în 10 luni asta?!
***
Ajunse acasă, a uitat de iaurt și-mi spune că-i e foame, că trebe să mănânce și ea de dimineață. Foarte bine, poate așa o să aibă și scaun și reușesc totuși să bifez ce-mi cere medicul de familie. Aiurea, trei dumicați și restul îi dau lui Spiky, că ea nu mai poate.
Insist, o cicăl de-a dreptul, am intrat eu în buclă de data asta, îi repet întruna că dacă o trece treaba mare, să mă strige, că eu sunt prin preajmă mereu. Până a plecat din bucătărie, am trecut prin: "Dă-mi un borcan sa fac pipi (!) în el", "De ce trebe să fac?", "De ce să te chem?!", "Aa, eu nu cred ca fac azi!".
Dacă credeam că nu se poate mai mult, uite că se poate: să stau non stop cu ochii sau urechile lipite de camera de supraveghere, să pândesc când se duce la baie și să mă duc peste ea. Giiiz!!!
S-a pus la somn, foarte bine, ies și eu în curte că trebe să-mi curăț murii, să-i pregătesc de iarnă. Mi-am pus căștile pe urechi, le-am cuplat la telefonul care e cuplat la camera video de supraveghere. Aflu toate știrile, aud toate reclamele, mă dor cartilagiile auriculare iar mama doarme ca un prunc.
***
E odihnită, nu se lasă rugată să coboare la prânz dar a uitat complet ce s-a petrecut de dimineață. Când mă întreabă dacă medicul nostru de familie e femeie sau bărbat, îmi dau seama că n-are sens să-i aduc aminte, doar îi spun că mi-a transmis că trebe să facem niște analize. Drept urmare trebe să recoltăm toate cele și mâine avem programare la luat sânge.
O tot anunț că mâine la 5 dimineața o s-o scol să recoltez urina, dar uită la interval de secunde și la a patra repetare a mea, chiar se enervează că o scol devreme că și-așa doarme prost. În condițiile în care la medic a zis că doarme tare bine, că e liniște. Când o minți?!
***
Fundul curții mele a devenit zona în care-mi vărs năduful și lacrimile, cel mai des. Curg lacrimile pe fața mea fără niciun suspin, deja a devenit un obicei, corpul meu le elimină natural, ca și cum aș respira. Este oribil ce trăiesc acum.
Mi-am petrecut după amiaza afară, în plâns și-n soare si-n sunet de Cabral și știri Protv, de la căștile conectate la camera mamei.
Trebe să reîncep să cer sau să fiu recunoscătoare pentru răbdare si putere. Că sunt pe sponci și nu le mai fabric.