Ziua 259
Aceeași ne-simțire cu care am încheiat ziua de ieri s-a transferat și în noapte, că parcă nici nu a fost o noapte între mine și seara trecută. Fără vise, nici bune, nici nebune, doar cu sforăit consistent și insistent spre prea dimineață, că n-am mai avut nicio șansă la somn.
Așa de nervoasă m-am trezit că nici nu știu când mi-am băgat picioarele în papuci și-am pornit apăsat, însoțită de o pisică ce mi s-a declarat solidară prin aruncarea de obuzieră pe parchet. Trebe făcut ceva și cu sforăitul ăsta că somnul deficitar, și al meu dar și al lui Mr. H, poate fi cauză pentru multe. Și zău dacă am chef să aflu pe pielea mea, mai mult decât o fac deja.
Țâfnoasă, m-am surprins în bucătărie că trântesc vasele necontrolat. Am o furie care se vrea exprimată fizic și uite că iese la suprafață așa. Nici nu știu dacă să-mi domolesc mâinile iuți care scapă lucruri, sau să-mi răcoresc nervii întinși care vor să strice. Învinge, ca mai întotdeauna, partea aia din mine "bine crescută" și mă abțin, deși în mine știu că înăbușirea revoltei ce mă strânge de beregată nu e cel mai smart lucru de făcut. Drept urmare, nici apa nu-mi alunecă ușor iar ochii nu-și mai caută de ceva timp liniștea în înaltul senin, mai ales că acum e semi beznă încă. Mișto, am început ziua deja spumată.
***
Mama e și ea trează, stă ca pupăza înfofolită, deși e o căldură plăcută în casă, și se uită la televizor. Nu știu de cât timp e trează, dacă s-a dat sau nu jos din pat, știu că asta mi-aduce aminte că urmează o nouă zi lipită de casă, o nouă dimineață de șters și curățat, de făcut mâncare, de pus mese, de strâns mese. Cum e și normal, spumele atrag noi spume și mă dezbrac de "fata bună" și trântesc mai abitir, în timp ce fac smoothieurile. Gândul că imprim o energie nașpa în fructele astea bune mă oprește brusc, nu vreau nici domnul meu și nici eu să ne înfruptăm din ceva în care eu am îmbibat vibe nervos.
Îmi dau seama că doar de rațiune am ascultat, doar ea a fost capabilă să-mi oprească vulcanul, a fost un simplu calcul mental. Ce să zic, e și viața de robot o perspectivă de viață.
***
Pentru că, în "lupta" cu timpul câștigă de cele mai multe ori amintirile plăcute, am decis să nu mai articulez prea diminețile în care urc la mama și Sassy, la prima oră, pentru că sunt cele mai neplăcute din întreaga zi. Poate, cu timpul, în timp, voi putea să uit partea asta murdară și oribilă și nu vreau s-o recitesc vreodată, mai încolo. A fost de consemnat pentru cei care sunt la începutul unei astfel de experiențe, demența aduce invariabil și funcționări nefaste biologice.
***
De când savurează și domnul meu smoothie la mic dejun, timpul meu cu el s-a diminuat fix cu micul dejun, deși suntem în aceeași casă aproape 24 de ore din 24 de ore. Ce ironic!
Mama își savurează și ea micul dejun, comandat din vârf de buze: crenvurșt și iaurt cu cereale și fructe! I le pregătesc și tatonez terenul să aflu ce-aș putea găti la prânz. Habar n-are, să-i dau eu câteva opțiuni și alege ea din ele. Mi-am învățat deja lecția, îi recit 3-4 opțiuni și văd dacă e interesată de vreuna. Dacă nu, trec la alte 3-4 și până la urmă, după repetări și repetări, alege una. Azi norocoasa a fost mâncare de fasole, pentru că e în perioada în care nu mai vrea carne. Mda, tocmai ce mănâncă un crenvurșt…
***
Mă bucur că am oală minune, că e ideală pentru astfel de situații când nu mai am o noapte la mijloc să pun la înmuiat fasolea. Și nu neapărat mă bucur că mă apuc iar de gătit, când afară se petrec probabil ultimele zile cu soare de toamnă genial de fain.
Intercalez între fierberile succesive de fasole și niste rigatoni cu ciuperci, vin alb, usturoi și cimbru și toc și varza pentru salată.
Simt liniștea asta în care mă mișc și-mi aduc aminte că în alte zile-mi coloram timpul cu vorbele de duh ale unor ființe mai destupate decât mine, mai spălate de zoaie și mai întoarse către miez. Mai mult decât atât, unele din vorbele lor aduceau ditamai farul pe situații în mine în care domnea întunericul total iar acum nu-mi dau seama ce anume din mine respinge și ființele și vorbele și farul. Am o lipsă de încredere și câteodată, când mai scrollez pe social media și mai apare câte unul cu vorbe bine ticluite ca să te atragă la un Masterclass "gratuit", am chiar o reacție nervoasă. D-aia în aceste momente, o iubesc și prețuiesc atât de mult pe Connie, pentru că ea, la întrebările cu iz general puse de tot felul de moderatoare cu pretenții, răspundea simplu și sincer: "Nu știu ce să-ți răspund la asta. Eu pot să-ți spun din experiența MEA." Am înțeles, până la sânge, că nimeni nu poate avea experiența mea și că eu nu pot avea experiența nimănui. Sper să-mi mușc limba data viitoare când o să mi se așeze pe ea cuvintele care să alcătuiască un sfat, mai ales dacă e și necerut. Eu nu am cum să știu din ce experiențe e țesut omul care-mi spune păsul, de multe ori nici el nu știe. Așa că da, toate experiențele ni le trăim singuri after all. Dacă avem noroc de oameni care să ni le asculte și atât, să fie acolo pentru noi și atât, e minunat. Dacă nu, it is what it is.
***
În răstimpul până la prânz, mă apuc de curățenie în garaj, din nou, de data asta generată de trecerea către iarnă și reorganizare spațiului. Au mai apărut o roabă, un vermorel, un set de roți, lemnele de foc, lucrurile s-au aglomerat și vreau să le aranjez acum, cât încă pot ține ușa garajului deschidă fără să îngheț. Plus că am aracii și plasele de la experimentul roșiilor și trebe să le găsesc și lor un loc. Plus că nu sunt obosită îndeajuns încât seara să pic lată și să nu adorm cu ochii înlăcrimați pe tavan.
***
Reușesc să strecor și un duș până la pusul mesei pentru mama, care abia a vrut fasolea, dar nu cu salată de varză ci cu murături. Dansul ăsta cu mâncarea se mai potolise dar văd că începe să-l valseze din nou, semn că e pe perioade. O să încerc să îndes o nepăsare la capitolul ăsta, să nu mă mai irit că pierd și timp și resurse. Din experiența de până acum, nu mi-a ieșit nepăsarea asta, pentru că e în discuție timpul meu iar el e cea mai scumpă monedă pe care a inventat-o omul. Iar eu o vând atât de ieftin.
***
Mi-am făcut programarea la începutul lunii la medicul de familie și acum mi-a venit rândul. Nu mă duc pentru mine ci ca un preambul pentru vizita de mâine, cu mama. Vreau s-o anunț pe doctoriță, deși știe, că mama are Alzheimer și că aș prefera să nu îi spună în față brusc asta, că aș vrea să o menajeze și să nu o facă să se simtă prost. Totodată vreau să mă ajute să demarez dosarul pentru ajutor de îngrijitor, pentru că, sper eu, poate voi găsi, la un moment dat, pe cineva care să vrea să vină să mă ajute. Cum în lumea asta în care trăim, nu există cineva care s-o facă pro bono, e nevoie de bani iar banii sunt moneda cu adevărat cea mai ieftină dintre toate, dar căreia i se dă cea mai mare putere.
Medicul nostru de familie e medicul multora de familie din satul nostru așa că la ea e în permanență coadă. Parte din cei care păzesc ușa sunt programați, ca mine, dar marea majoritate sunt fără programare, veniți în speranța că se strecoară printre programări. Mulți dintre ei sunt părinți cu copii.
Mă așez cuminte și obosită pe un scaun, cu ochii pe ecranul telefonului unde o văd pe mama și încerc să mă decuplez de la urletele copiilor care aleargă, se trântesc, cad, plâng. A venit ora la care eram programată, a trecut ora la care eram programată, a trecut sfertul, a trecut jumatea de oră peste și eu nu mai reușeam să intru de părinți care tot intrau, evident că fără programare.
Am așteptat tăcută dar la un moment dat am întrebat dacă au programare. Niciunul nu avea dar erau cu "ăsta mic". Le-am spus că eu aștept de aproape o lună să ajung la doctoriță și că și eu am o mamă cu Alzheimer singură în casă. If you have to choose between being right and being good, good is always right. Eu am ales să am dreptate. Și apoi să mă judec pentru asta. Cel mai mare dușman al meu sunt eu, cu judecata mea constantă.
Am plecat de acolo mai cocoșată de cât eram când am intrat. Mă apăsa ne-simțirea mea, lipsa de empatie, plânsul de milă pe care mi l-am aruncat pe toate gardurile și holurile, rușinea, un cocktail suficient să mă aplece către pământ.
Restul serii a trecut într-o împietrire din care îmi vine din ce în ce mai greu să-mi revin.