Ziua 258
Încep să cred că Universul mi-a dat două nopți fără vise, de nici un fel, ca să mă pregătească pentru a treia, în care am dormit un minut da, 15 nu. Domnul meu, după răscoala pe care pesemne c-au trăit-o în teambuilding, e obosit maxim iar indiciul cel mai vocal este trompeta, care "cântă" pe mai multe voci, să nu cumva să se așterne monotonia și, doamne ferește, să mă fure somnul. Dacă în mod uzual, atunci când sforăie e de ajuns să îl ating și se rostogolește pe o parte, când e obosit, sforăie din toate pozițiile. Apogeul este când întind mâna către el și mă prind că e pe burtă, atunci știu că nu mai e nimic de făcut și capitulez: fie adorm, dacă sunt praf, fie mă dau jos din pat și-i pun cruce somnului.
Pe la 6 dimineața, culmea-culmilor, l-a trezit bâzâitul unui țânțar (!), așa că a sărit din pat, a aprins veioza de pe noptiera lui, a venit a aprins-o și p-a mea, mi-a fost extrem de clar că sunt semne mult prea evidente, chiar luminoase, că trebe să mă dau jos, nu mai niciun rost de somn, să renunț înainte să mă apuce vreo iritare, că la asta pare că-s campioană în ultima perioadă.
Spiky mi-a luat-o înainte, ea n-a suportat lumina rece în ochi cu stoicismul meu, așa că ne întâlnim la prima treaptă. Sunt buimacă și obosită, n-am apucat niciun "mulțumesc" să zic în mine pentru ceva, nici n-am gândit ce ar putea fi acel "ceva", și m-am trezit pe scări. Trezit e impropriu zis, mă observ pe trepte și mă iau din mers, să văd dacă, în afara lipsei de somn, mai am vreo lipsă. Sau vreo durere, vreo strângere pe vreundeva. Așa-mi lansez prima recunoștință, pentru corpul ăsta minunat care îndură o grămadă și "scuipă" înapoi concentrat, dar din ce în ce mai rar.
***
Îmi beau apa fără cerul albastru că zorii încă nu s-au născut. Sunt încă butucănoasă, înțepenită, am gesturi mici, respirație mică, cu totul parcă m-am strâns ca melcul la o atingere bruscă, cam cum mi-a fost și mie deșteptarea. Aș vrea să mă trăiesc în senzații, acum, la orele astea mici, pentru că știu, din experiență și din articulare, că prea diminețile-mi sunt cele mai clare și limpezi momente. În genere, că azi nu-mi iese decât parțial.
Mă bucură actul de creație al smoothieului dar nu mă mufez cu toate simțurile-n el, că parcă-mi sunt o țâră amorțite, însă gândul la bunătatea lui pe papilele mele gustative mă mai animă.
Spiky a tulit-o afară, pe întuneric, e fericită că i-am dat drumul, doar știe bine, din copilăria ei, cum e noaptea p-afară.
***
În liniștea crudă a livingului meu, revărsarea de zori luminează curtea și 6 porumbei plus 5 făzănei, care împânzesc trifoiul. Puiucii de fazan au crescut, aproape că-s maturi, încep să se coloreze semn că majoritatea sunt masculi. Într-o viață nu tocmai îndelungată, acest tablou ar fi fost idilic, m-ar fi transferat instant către un tărâm de basm, ba chiar aș fi articulat cu credință-n carne, că viața mi-e un basm. Realitatea sordidă și rece în care mă zvârcolesc acum neagă acid basmul. Înregistrez vizual scena, nu etichetez nimic dar nici nu mă mișcă nimic. Sunt stană de piatră.
***
Deși nu mă mai trage ața către nimic, mă apuc să scriu, oricum altceva nu pot face la ora asta mică din zi. Ciudat cum te duce dansul percepției prin viață: acum exaltezi la ceva, în viitorul imediat următor ești impasibill fix la același ceva. Îmi făcea plăcere să scriu, pentru mine în mod special era o a doua recoltă de lecții, la rece după ce-o recoltam pe prima în focul trăirii, decantam și distilam și-mi rămânea aurul experienței. Acum nu mai reușesc să mă adun nici pentru experiență, darămite pentru despicare și învățare. Asta e, move on.
***
Am ascultat povestirile domnului meu la micul lui dejun, e încă lovit în aripă, nerevenit total după dezmățul din teambuilding. Îl aud, pe alocuri îl și ascult și îmi dau seama că s-a implementat adânc în mine că fiecare individ are libertatea personală, nu mă trece nicio gând de gelozie, de invidie, de teamă. Îmi întorc urechea spre interior și mă aud cum sunt ok cu orice variantă ar alege viața pentru mine în ceea ce-l privește. Că nu-mi sunt egale toate, e o altă poveste, dar am ajuns la o pace în solul căreia mi-am crescut rădăcini. Nimeni nu e dator nimănui cu nimic. Asta e o lege fundamentală a acestei vieți, nepredată nicăieri, dar pe care am învățat-o hard way și pare că începe să mă locuiască.
***
În fiecare dimineață îi enumăr mamei variantele posibile de mic dejun și, pentru că încerc să diversific, am câteva opțiuni de prezentat astfel că atunci când ajung la final, le-a uitat p-alea de la început. O iau de la capăt, mai tai din ele, zic mai rar și până la urmă bețișorul scurt de azi e un sendviș cald cu lapte bătut. În timp ce i-l pregătesc, mi se pare că-i un sarcasm ascuns în toată treaba asta: cică fă ce ai vrea să ți se facă și poartă-te cum ai vrea să se poarte lumea cu tine. Așa mi-aș dori și eu să mi se pregătească micul dejun. Ironia este că ea nu mi l-a pregătit nici când eram acasă, nici când am adus-o să stea cu copila mea iar acum, nici nu se mai pune problema. Cred că va trebui să înțeleg, la un moment dat, când s-o crea mai mult spațiu în mine și o veni momentul și pentru asta, că de unele lucruri nu voi avea parte în viața asta ever. Punct.
Am greșit să-i spun că după micul ei dejun voi pleca la cumpărături, pentru că m-a ținut, din minut în minut, în "să-mi iei crenvurști și lapte bătut". Mai intercalează cu rugămintea să îi aduc aminte lui Mr. H să dea centrala mai tare, că ei îi e frig, în condițiile în care azi-noapte, eu am dormit fără pilotă pe mine, eu, care și vara trebe să mă acopăr cu ceva. Îi spun că deja e dată "mai tare" și o văd cum se irită și-și dă ochii peste cap a nervozitate. Ok, o să-i spun lui Mr. H s-o dea la maxim….
***
Din 3 lucruri câte aveam în lista de mini-cumpărături, cât am stat cu ea la micul ei dejun s-au făcut 20 așa că, vreau-nu vreau, plec. Nu mi-am luat cu mine și ochii ce privesc spre exterior ci doar ăia întorși către mine, chiar dacă cei din jur îmi pot da lecții valoroase, chiar dacă fiecare om e o contribuție clară, azi zic pas. Vreau să mă cresc din nou înspre frumos, că am scăzut nepermis de mult și timpu-i scurt. Viața e scurtă.
Mai mult ca robotul, am făcut slalom printre rafturi, am încărcat căruciorul și, destul de seacă, mă întorc acasă, nu m-am îmbogățit cu nimic, nici n-am dat, nici n-am luat nimic din jur. Fair trade dar defavorabil pentru mine.
***
Descarc bagajele și mă apuc de prânz, că domnul meu în puțin timp vrea să mănânce și n-am decât o delicioasă supă de roșii producție proprii coapte cu usturoi, busuioc, cimbrișor, fenicul, smantâna și crutoane.
Termin la limită prânzul lui, mănânc și eu cu el, mai schimbăm câte o parere, câte un sfat cerut și îi povestesc momentul de ridicat coama pe spate cu Maya Angelou. Ce să vezi, ieri, după ce a venit și s-a basculat toropit în pat, ascultând un podcast Simplu și fain, a avut în minte fix aceleași cuvinte spuse de invitatul lui Morar, cu câteva secunde înainte ca acel invitat să le spună, de fapt să le audă el în podcast. Sincronicități, ha?
Oricât de anost aș trăi acum, oricât de revoltată sunt, oricât de tristă și iritată inutil, nu pot să mă fac că nu văd măreția acestei vieți. Experiența asta care se întinde între o naștere și o mare trecere este atât de vastă, atât de mindblowing, încât îmi face poftă aproape fizică de a o trăi.
Spăl vasele și strâng masa și mă simt ca Cenușăreasa, eu aș vrea să fiu cocoțată în vârf de munte, în schimb sunt pe-un burete de vase. Aș vrea să văd capete de lume dar stau lipită de o casă, frumoasă ce-i drept, dar aceeași. Vreau să văd oameni, să absorb culturi, să învăț, să mă desfac pe mine către ființa fabuloasă ce știu că e acolo, undeva, iar eu strâng și spăl și fac mâncare. Iar vocii ăleia care-mi spune că asta e experiența, că prin asta trebe să trec, că trebe să-mi deschid pieptul s-o primesc cu toată inima, îi spun, tot din toată inima, fuck you. Nu pot să accept să-mi treacă timpul, să-mi treacă zile, clipe de viață netrăită. Nu pot și atât.
***
Ca întotdeauna, fug în curte, la mama natură să (mă ) plâng și să mă scurg de neputință. Am ieșit în curte să plantez 2 bulbi de allium ce mi s-au lipit de mână la Lidl și 8 bulbi de lalele. Mi-am udat și iedera, am nivelat castele fetelor de la formatia The Moles, mi-am udat irișii, soarele e blând și bun, mi-am udat trandafirașii luati la 80% reducere de la Hornbach și o albină, careia i se mai vedea doar fundulețul, mi-a pus un zâmbet pe față și o căldură pe inimă. Singura mea mamă bună în această viață a fost și este natura.
***
O postare de pe grupul de French bulldog mi-a atras atenția și m-a lăsat înlăcrimată. Această rasă este o rasă plină de probleme dar extrem de căutată pentru că este la modă. Eu nu m-am documentat când am luat-o pe Maya, am cedat rugăminților copilei și aia a fost. Am avut și avem o serie de probleme cu sănătatea ei, dar o iubim și trecem prin ele, cu ea. Partea proastă este că la această rasă, mai mult ca la oricare altă rasă de talie mică, apar foarte repede probleme cu coloana, probleme care netratate și neoperate duc direct la paralizie. Maya are deja începutul așa că am decis să mă apuc de construcția a două rampe, pe care să urce și să coboare pe și de pe canapea, fotolii, pat. M-am uitat pe pinterest, am găsit variante, azi schițez planurile și când s-o ivi portița de timp, fac rost de materiale, dacă nu le am deja și încropesc două rampe. Până atunci, am instructat familionul s-o ia în brațe și s-o coboare sau ridice, cât mai des posibil. E multă suferință în lumea asta…
***
M-am reîntors la scris, ceva mai adunată parcă, dar mă descurajez când văd că trec zilele și eu nu mai apuc să ajung la zi. Atunci când zic: asta e, mă opresc!, e ceva în mine, nu știu dacă orgoliu, dacă voință, dacă perseverența, care-mi dă peste gând și-mi pune laptopul în brațe. Pur și simplu nu vreau să eșuez, vreau să ajung la 365 de zile de articulat, chiar dacă post factum.
***
Fac pauză cât s-o aduc pe mama la prânz, în tricou. Probabil c-am fost ironică de s-a ofuscat așa, dar am întrebat-o dacă-i mai e frig din moment ce stă în tricou. A bălmăjit un răspuns, mai mult pentru ea că eu n-am înțeles ce a zis, cert este că am simțit că a prins tendențiozitatea întrebării mele. În toată ceața asta care înconjoară demența sunt câteva clipe sau situații în care deslușesc pe figura ei sau din limbajul ei corporal că e acolo, că înțelege, că e cea pe care o știu eu de dinainte de 18 decembrie.
A mâncat tăcută, nici eu nu debordez de entuziasm, doar că mi-am mai decorat câmpul și cu o părere de rău că am "atins-o" cu observația mea. Mi-e atât de adânc implantat programul ăsta în care mă simt aiurea dacă cineva se simte prost în urma a ceea ce spun sau fac încât nu pot să mă scot mereu din el și să văd că observația mea a fost corectă și reală.
Într-adevăr, viața asta se reia în fiecare zi de la început, în fiecare zi trebe să fii cu lupa pe tine, în fiecare zi trebe să speli la zoaie, nu e ca și cum ai bifat azi o chestie, gata, niciodată nu o mai faci. Viața asta e un spălat continuu de mizerii și, culmea, trebe să te exaltezi și să vezi frumusețea ei făcând și asta. Dar eu am retrogradat.
***
Îmi petrec seara afară, doar eu cu mine și cu apusul, mai scriu un strop, dau de mâncare la animăluțe și pastilele mamei, n-am niciun chef de noapte, dar parcă nici de ziuă nu mai am chef. Iar mama, parcă să-mi demonstreze contrariul situației de la prânz, s-a culcat încotoșmănită, cu fes pe cap, pulover, halat de baie și din sfert în sfert de oră se trezește leaorcă, se schimbă și se îmbracă la fel de gros.
O să fie cu cântec iarna asta…