Ziua 252
M-am trezit în beznă din cauza unei dureri ce-mi acaparează partea dreaptă a pieptului, de nici nu pot respira. Stau pironită, de abia îndrăznesc să respir și încerc să găsesc curaj și resurse să mă mișc. Mi-e clar că durerea e de ceva timp acolo, doar că s-a intensificat prin nebăgare de seamă și a atins un paroxism care m-a trezit din somnul fără vise. Evident că mintea-mi zburdă pe tărâmuri alarmiste, nu am avut niciodată pornirea și nici nu mi-am format deprinderea ca atunci când mă încearcă o durere să nu mă duc cu gândul la drame sau apocalipse. De ce mă doare? Sau ce mă doare? Ca să ajungă în fizic, o boală se manifestă întâi la alte nivele iar eu știu, că doar nu mi-am amputat și înțelegerea o dată cu bucuria de viață, că (ne)trăitul ăsta al meu e bolnav și se răspândește nestingherit în mai toate nivelele. Pentru că încă-i întuneric, pentru că mă înțeapă așa de tare că nu-mi vine nici gândul mișcării în creier d-apăi mișcarea în sine, stau înțepenită în postura în care m-am trezit și încerc să-mi împânzesc tot spațiul gândirii cu o singură intenție: claritate mentală. Cum mintea e singura care m-a băgat în beleaua asta de percepție, tot ei trebuie să-i găsesc antidotul, leacul, tămâia care să împrăștie machiavelicul d-acolo și s-o ducă, ușurel, spre o cărare mai cu raze de lumină, mai cu oaze de respiro. Dacă aș putea să-mi țin mintea ocupată cu repetarea intenției ca pe o mantră toată ziulica și de n-aș câștiga claritate mentală, tot aș fi câștigată că nu m-aș mai târî atâta prin viața asta ce mi s-a dat ca să fiu fabuloasă.
Nici n-am realizat când am început să respir mai ușor, pesemne ocupată cu claritatea asta mentală ce o tot invoc, corpul s-a mai relaxat și s-au descâlcit ceva dureri. Reușesc să mă mișc și sunt la juma' de verticală, o dată cu zorii zilei ce se varsă poetic în cameră. Spiky nu e nici în pat, nici pe scăunelul ei, nu e deloc în cameră, dar are ea un senzor plantat pe vreundeva care, la mișcarea mea, s-a activat și m-am trezit cu ghemotocul negru în pat, dându-mi târcoale. Încerc să-mi obișnuiesc corpul cu ridicatul, dar parcă se îndesește înțepătura așa că rămân în fund, pe marginea patului, cu Chichirica lângă mine, făcând cozonăcei. Nu vreau să fac mișcări în plus acum dar mă invadează un drag față de puiuca asta mică ce s-a lipit de mine și m-a lipit și pe mine de ea. Nu pleacă, chiar dacă eu nu-i dau mângâierea mult dorită, nu-mi întoarce spatele ofensată ci stă cumincioară acolo, lângă mine. Loialitatea ei îmi face bine.
***
E rece în casă dar domnul meu nu consideră că e cazul să pornim căldura. E drept că e mai sănătos pentru organism să fie un strop mai rece dar eu am niște traume și pe partea asta și câteodată ele preiau frâiele și decid.
În copilăria mea, am suferit de lipsa hainelor groase sau a încălțărilor călduroase iar asta și-a pus amprenta asupra oaselor mele, probabil. Ce friguri am tras eu la picioarele pe care mi le puneam în pungi toamna să nu mă ud sau simțeam iarna aproape pe piele cum scârțăie gheața sub tălpicile atât de subțiri ale ghetelor ce le aveam tocite deja, la mâna a doua, de la soră-mea. Nu știu nici acum ce a trebuit eu să învăț din lecțiile astea fizice, dar știu că nu-i mai judec pe ai mei că nici nu vedeau asta și nici nu mă mai autocompătimesc sau cer compătimire pentru asta. A fost, s-a dus, iote-mă că încă sunt și nu s-a întâmplat nimic. Poate că, la un nivel adânc, ele s-or fi scris și mă mai triggăruiesc câteodată, poate cândva, când oi avea eu mintea mai curată și ochii mai limpezi, mi-oi despuia și amintirile astea și le-oi lua la spălat, deocamdată știu că nu-mi mai fac rău, doar că nu mai duc ușor frigul. Și dacă acum e în mâna mea să nu mai sufăr de frig, nu o să mai las pe nimeni să aleagă altfel.
***
Îmi sorb apa destul de plecată din bucătărie, pesemne m-a pus pe gânduri cântarul.
M-am îngrășat. Fie că este un efect al forțării mele într-un prezent ce nu-mi place, fie unul al menopauzei, cert este că-mi vine câteodată să mănânc cu șapte guri. Chiar dacă reușesc, dacă mă setez, să țin post de 18-20 de ore, când dezlănțui mintea și-mi dau libertăți, mă arunc cu mare plăcere în mâncare, ca într-un refugiu colorat și plin de gust. N-am avut niciodată 68 de kg și, deși sunt înaltă, nu se vede, eu văd și nu-mi place. Din nou, nu știu dacă nu-mi place pentru că-mi dau seama că e o fugă de realitate în mâncare sau pentru că nu-mi place să fiu cu ceva kilograme în plus, nu mă mai simt eu confortabilă și sănătoasă. Și, colac peste pupăză, mi se pare că mi s-a lăsat fața și mai rău. Gravitația își ia ce i se cuvine iar eu, care odată observam și nu mă deranja, acum văd și mă precipită.
Acum vreo trei ani, când munceam ca o nebună să recondiționez mobila pentru noua noastră casă, de la atâta șlefuit lemn, mi se zgâriaseră lentilele ochelarilor dramatic de mult, pentru că în loc să spăl particulele fine de praf așezate pe ele, eu le ștergeam cu un colț de tricou și-mi vedeam mai departe de treabă. Am stat cu ochelarii așa vreo juma' de an, până m-am oprit că aproape nu mai vedeam deloc și mi i-am schimbat. Țin minte vivid cum, când mi-am pus ramele cu lentilele noi și m-am privit în oglindă, am avut un șoc: în astea 6 luni îmi căzuse fața, la propriu. Pentru că eu nu mă mai privesc în oglindă decât fugitiv, a fost chiar o lovitură să realizez că îmbătrânesc. Am procesat între timp dar uite că acum, pe un fundal care nu e tocmai roz, căzutul feței se lasă iar cu lovit la gioale. Eu, care credeam că nu mă interesează asta. Poate că nu e tocmai nepotrivită și "lovitura" asta acum, lasă să se adune toate și să se consume toate într-o perioadă scurtă de timp, ca apoi să fiu toată numa' curcubee. Zic și eu, așa-mi mai ogoiesc o țâră hărtăneala asta a momentului. Că dacă știu ceva cu cea mai mare certitudine este că fața nu va sfida gravitația de acum înainte ever, deci e mai bine să mă obișnuiesc cu căderile fizice și să mă măresc în înțelegere. Dacă s-o putea.
***
Am trecut prin momentul dimineții în camera lor într-o mare viteză, am dus pliculețul de mâncare pentru Sassy, am întrebat-o pe mama cum a dormit și am plecat la fel de intempestiv cum am venit. Acum nu vreau să fac nicio curățenie, pur și simplu ignor partea cu baie din realitatea camerei lor, nu mă țin baierile emoționale și nici alea fizice s-o fac. Încerc mai târziu, când poate m-o lăsa înțeparea asta constantă ce mă ține de piept.
Dacă până acum a ținut faza cu iaurtul cu cereale dimineața, azi a decretat că nu e bun, că nu mai vrea, îl mănâncă pe ăsta, dar nu mai vrea. Nici nu mai știu cum să reacționez, mă amețește efectiv cu vrea, nu vrea, iar vrea, iar nu mai vrea, încât nu pot să dezlipesc niciun tipar din comportamentul ei, nu există nicio obișnuință în care să așez toate mofturile ei ca să le pot rumega și delimita în timp. Cred că nu există boală mai urâtă și mai al naibii de imprevizibilă și mai șocantă și frizantă de normal ca demența. Și mie, din cauze pe care nu le cunosc, tocmai asta mi-a fost dată s-o duc, după ce am dus în prealabil și cele două cancere ale mamei. La modul cel mai hidos cu putință, cred că am bifat în viața asta cam tot ce era mai odios. Dar parcă mi-e și frică să articulez asta, să nu care cumva să facă mișto de mine vreo forță superioară și să mă mai uimească încă o dată. Că, și asta știu for sure, totul e posibil.
***
Ies cu băbuța blănoasă Sassy afară, împotriva dorinței mamei, care aproape că-i dă una cu piciorul ca s-o scoată din bucătărie, unde s-a pus pe jelanie și mieunat, doar-doar îi deschid ușa la terasă. Pe mine m-a strâns dramatic violența toată viața, iar asta fizică mă revoltă instant. Așa că am luat grasa în brațe s-o feresc de piciorul rău al mamei și am ieșit cu ea afară, în iarbă. E atât de fericită, absoarbe toate mirosurile, mănâncă vârfuri crude de iarbă, e într-o frenezie care-mi încântă interiorul și-mi netezește cuta de furie ce mi s-a pus între ochi. Răutatea asta a mamei, gelozia și posesivitatea ei sunt cutremurătoare, iar Sassy nu trebe să plătească aiurea prețul unei demențe care-i acaparează mințile umanei ce-a crescut-o o viață. Partea cea mai nasoală este că nu știu dacă mama își dă seama ce face și nu știu cum ar trebui să tratez eu subiectul ăsta. E a doua oară când observ că o lovește fizic pe Sassy iar în camera lor nu știu cum se petrec lucrurile non-stop. Încep să devin acut conștientă că mama, în negurile ei mentale, poate deveni violentă. Iar gândul ăsta e cu piele de găină.
***
Îmi iau toată pleiada de gânduri, o fac mănunchi și-o pun în hold pentru că mă apuc din nou de scris. Scriu din ce în ce mai puțin și sunt dăți în care mă întreb de ce o mai fac. Nu am mereu răspunsul, dar atunci când claritatea mentală își arată capul și-mi mai azvârle câte-un os de înțelegere, mi-aduc aminte că eu am pornit acest blog cu două picioare, doi piloni: 1, să vărs undeva ce-i vulcan în mine și 2. alții, ce s-or regăsi în locul meu cândva, că se vor regăsi mulți după cum spun cercetările actuale privind incidența tot mai mare a demenței, să știe că vor avea zile bune, zile mai puțin bune și zile când se vor târî în niște mocirle oribile. Vreau să găsesc în mine puterea și în timpul meu timpul necesar să articulez toate trăirile, toate abisurile și văgăunile în care aruncă o demență nu numai pe cel pe care-l domină dar și pe îngrijitorul lui. Chiar dacă o să tot cad, am eu lipit indestructibil în personalitatea asta de umană trăsătura aia care nu mă lasă să renunț, așa că sper să cad de 9 ori și să mă ridic de zece. Deocamdată scriu, iar asta-mi ia pe nesimțitelea ore din ziua în care oricum nu-mi doresc să simt prea multe.
***
Invariabil, mai ales după sesiunea de scris, urmează sesiunea de plâns, de răcorire, aproape că devine ritual de curățire plânsul zilnic. Mă iau cu totul, cu gânduri bune și nebune și mă scot afară, în aer liber, în curte, unde nu mă vede nimeni și unde pot să picur până nu mai am ce picura. Chiar dacă nu e tocmai the time of my life, cred că odată activat observatorul din mine, nu mai există un buton care să-l adoarmă la loc și pot să mă observ și din afara mea. Îmi dau seama că apelez la plâns pentru că e o încărcătură emoțională în mine, dar nu-mi însoțesc lacrimile cu autocompătimire. Deși credeam că e o plângere de milă, are și componenta asta în ea parțial, dar în mare plânsul meu este de eliberare, este un preaplin care nu-și mai croiește drum prin mine și vrea afară, să se consume. Iar mama natură, cu prietenul meu cel mai fidel, cerul, îmi iau potopurile astea și mi le zvântă, una prin vânt, altul prin adevărul intrinsec țesut în prăselele lui: nicio furtună nu e veșnică.
***
Mi-au venit rizomii de iriși comandați acum ceva timp, de la o doamnă de-a dreptul împătimită de ei, aceeași doamnă de la care am luat și bujorii anul trecut. Am cumpărat 35 de bucăți, am primit și doi bonus și cred că cutia asta cu rizomi și paie e sora pungii cu porțelanuri de acum câteva zile: ambele mi-au dat o stare de "hai că nu e dracul atât de negru". Se zice că plantarea unei grădini este credința ta într-un viitor, în mâine. O fi, acum nu o simt pe deplin așa, e doar o ocupație care să-mi consume timpul dar recunosc că mi-a făcut plăcere să-i plantez, să stau cu mâinile goale în pământ, să stau în soare și-n vânt, afară, și m-a bucurat gândul la frumusețea lor. Toate astea, supervizate de ochiul vigilent al lui Spiky, care nu ratează niciodată statul meu afară, mereu ea trebe să fie acolo, cu mine, lângă picioarele mele.
***
Ca-n filmele cu Ally mcBeal, când era smulsă dramatic din visările ei, cu sunete de pickup deraiat, fix așa a fost și anunțul domnului meu venit în grabă să mă anunțe că mama coboară. Din doi pași am fost în casă, taman la momentul la care intra în bucătărie ea, să-mi spună, pe un ton poruncitor, că vrea Lays. Scurt și la obiect, a coborât cu o bucățică de hârtie pe care scrie, de mai multe ori, "Leiz". Nu e prima bucățică și, cu siguranță nu va fi nici ultima, reclamele de la TV au găsit loc în mintea ei și s-au culcușit acolo, am eu așa un feeling că o să mai aud și o să mai văd "Leiz" de acum încolo. Am deja cumpărate, îi dau punga și pleacă mulțumită, fără niciun cuvânt de mulțumire. Că doar i se cuvine.
La prânz n-a mâncat decât un polonic mic de ciorbă, de altfel era previzibil după chipsurile alea să nu mai vrea mâncare. Nici nu insist, că oricum n-aș face decât să ne irităm amândouă și azi, cu irișii, parcă am prins o pală de aer ușor prielnic. Nu vrea să-mi leg de glezne nervi și gânduri d-astea tâmpite așa că o las să urce iar eu mă apuc de strâns și de scris.
***
Acum câteva zile, de la trântitul ușilor cabinei de duș, mi-a căzut pe chiuvetă și s-a stins brusc veioza de sare primită de ziua mea de la doamnele mele dragi, ele însele primite cadou în viața mea după cursul de trezire Pace cu mine. Veioza stă pe cabina de duș, într-un colț, ca să lumineze difuz noaptea, să vadă drumul spre baie, nu neapărat și drumul spre wc. Are nevoie de lumina asta pentru că așa s-a obișnuit, nu pentru că neapărat îi folosește cu adevărat. Cred că în cădere, s-a smuls vreun fir pe vreundeva că deși i-am schimbat becul, nu se mai aprinde, eu nu mă pricep iar domnul meu nu și-a făcut timp. I-am dus altă veioză, dar nu-i convine că e becul prea puternic. I-am schimbat becul, acum e prea chior. Orice i-aș duce, de fapt ea vrea acea veioză pentru că în realitatea ei doar veioza aia există. Iar în realitatea mea, "vreau aia, aia și aia" și "nu-mi place aia, aia și aia" e singurul registru în care s-a hotărât ea să mai funcționeze.
Azi a reparat Mr. H veioza și nici n-am deschis bine ușa să i-o duc și să-i dau medicamentele, că avea reproșurile-n vârf de limbă. S-a oprit abia când a văzut că am pus-o la locul unde știa ea că stă și am aprins-o. Iar eu am plecat îngrețoșată: femeia asta a avut numa' reproșuri reprimate care acum își scot capetele a nemulțimire la fiecare colt de acțiune. Mda, nașpa.
***
Oricât de gri o fi fost ziua de azi, am simțit bucuria lui Sassy pentru explorare, chiar și acum, la "bătrânețe", pentru iriși și pentru Spiky. Sunt trei.