Ziua 251
Oare mai contează că mai adaug pe răbojul zilelor mele înc-o dimineață rece și nepăsătoare? Că pentru mine, singura în fața căreia ar trebui să conteze cu adevărat, care ar trebui să facă naibii ceva să iasă din bucla asta, pare că nu. Ochii mei iau realitatea asta la care tocmai s-au trezit ca pe-o carte deschisă din care tocesc cum făceam odată la fizică, pe care n-am înțeles-o și nu am priceput-o deloc. Fix aceeași lehamite e și-n mine acum, mă pregătesc cu fix aceeași netragere de minte, că inima e tare departe de mine acum, să mă apuc de tocit, să înghit informație sau situații sau stări și emoții cum vin, fără nicio procesare, fără nicio integrare sau cercetare de sens. Ce sens ar avea să mai descopăr sensuri? Că la cum sunt ochii minții mele de blocați acum pe un context cu drum înfundat, cu toată claritatea asta mentală pe care o tot cer, tot acolo mă învârt bezmetică în căldarea cu capitulare.
Doar mecanic și doar ca să bifez, dintr-o promisiune făcută mie cândva, mulțumesc pentru trezire deși e așa o falsitate în mulțumirea asta, și mulțumesc pentru ce am, cu ceva mai multă sinceritate. Văd cum se alege praful de fiecare pilot automat pe care credeam că l-am implementat dar cu toate astea, nu am chef să mișc un deget sau vreun mușchi decizional să cârmesc spre altceva.
***
Cobor treptele, secondată de o tomberoneză care emană bucurie prin blăniță și prin coborârea obuzieră și-mi dau seama, again, că sunt o moartă vie, că mi-a fugit bucuria de viață și nu mai știu, nu mai vreau sau nu mai văd sensul aducerii ei în fibrele zilelor mele. Am o senzație viscerală de zile vlăguite, stoarse de soare, de bine și de minuni. Adică așa cum e de fapt viața, în general.
Mă arunc cu aviditate în apa fierbinte în care am stors aproape o lămâie, din nevoia asta a mea din ultima perioadă de a exacerba totul, de a trăi chestii concentrate, intense, doar-doar mă reîntorc în mine și în extazul de a-mi duce traseul pentru care am venit aici. Că sigur nu să am grijă de o minte rătăcită și-un corp emaciat, nu m-am catapultat eu din iubirea aia universală aici, în realitatea asta pe care o îngrămădesc sub o lentilă murdară prin care privesc.
***
Am făcut smoothieurile într-o stare de agitație generată de camera de supraveghere: mama e trează, se uită pe pereți, îmbrăcată în halatul de baie pufos și gros, cu pilota până sub nas. Închid camera ca să pot să-mi potolesc respirația care deja se grăbește să se aciduleze. Mai încolo.
Evadez din capcana impresiilor pe care mi le dictează mintea asta diabolică în ceea ce-mi făcea, cândva, timpul liber, magic: design. Încerc să mă adun toată de pe unde naibii m-am dus cu gândurile și croșetările și să mă mufez într-o singură direcție, să nu mai las niciun firicel de gând pe de lături, care să se înmulțească nesupravegheat și să vină cu armata lui apoi peste mine. Și cu cât mă înverșunez să privesc doar acolo, cu atât mă vărs mai mult și mai rău pe la marginile Tv-ului. Timpul meu liber a fost un efort continuu de a privi lucruri frumoase și de a gândi apocalipse. Evident, le-am făcut muci pe amândouă.
***
Am urcat la ele fix înainte de micul dejun, să combin 2 în 1: fac repede curat și o și aduc la masă. E în continuare în vârf de pat doar că acum descopăr că sub halat e în pielea goală, habar n-am de ce. Îi dau haine să se îmbrace, timp în care-mi întorc stomacul în baie, curățând după amândouă. E un amestec de putori acolo de mă lasă instant fără dorința de a respira. Și de a mai vrea să intre ever în camera lor.
Îi dau iaurtul cu cereale și nu comentează nimic. În momente ca astea, în care duc tare greu situația, eu cred că energia mea comunică la un nivel pe care nu-l percep, controlez sau înțeleg, cu energia ei și se întâmplă ceva în câmpul ei, alege să nu mă mai calce pe bătături pentru că nu mai e loc, m-au călcat altele și mă apasă constant că nu mai intră. Apreciez în sinea mea și liniștea în care mănâncă și lipsa de mofturi, că am nevoie de puțin timp să-mi "vindec" simțurile care mi-au fost maltratate cu puțin timp în urmă.
***
Plec la cumpărături. Dacă mă uit cu ochiul cât de cât imparțial, văd că zilele mele curg în ultima vreme jalonate doar de taskuri. Cu cât mai multe, cu atât mai bine, ca să nu mai lase timp la analize și broderii. Realitatea asta seacă și rece în care doar fac și nu sunt aproape deloc efectiv mă transformă în cineva sec și rece.
Nu văd nimic pe drum, mă concentrez doar la acțiuni dar simt un mare gol în viața mea. Oricât de multe aș înghesui în timpul meu și mi l-aș ocupa constant, e un gol de trăire în mine care se adâncește în simțire și mă doare. Chiar dacă sunt ocupată la foc continuu, culmea e că mă simt dez-ocupată de viață.
***
Am ajuns la Carrefour dar nu-mi vine să ies din mașină. Stau minute-n șir în mașina oprită, să curgă ce e de curs, să pot ieși. Nici măcar natura nu mă mai alină, parcă mai rău mă cătrănesc când o văd.
Am făcut cumpărăturile cu o pătură de lacrimi pe ochi. Noroc că am mască, pe care mi-am tras-o până sub ochii protejați și de ochelari. Nu că m-ar preocupa prea mult ce văd sau nu văd cei din jur, care oricum nu văd decât ce vor. Întoarsă spre plângerea de milă, nici eu n-am văzut pe nimeni și nimic azi.
N-am golit containerele astea de lacrimi, așa că mă opresc la terasa din afara mall-ului, poate statul și privitul oamenilor care defilează prin jur mă ajută să mă concentrez pe exterior, că interiorul e nașpa acum. Nu mi-am băut limonada decât pe jumătate că n-am mai suportat privirea miloasă a unora de la o altă masă, deși mi-am ales masa cea mai dosită. Frate, cât de importantă e pentru unii viața altora! Pentru că nu mi-e egoul la vânătoare de compătimire ci doar mi-e ființa copleșită, care bușește spre exterior, caută ieșire și curgere pentru decompresie, am plecat și iritată de acolo. M-am reîntors în intimitatea mașinii mele, care duce deversarea asta a mea fără milă, empatie, compasiuni sau mai știu eu ce emoție. Concluzia a e că neviul mă ajută acum să vărs, doar el poate duce fără să simtă nevoia de a-mi da sfaturi sau de a mă compătimi. La modul cel mai sincer posibil cu mine, acum nu vreau decât să scot afară și să arunc cât mai departe mâzga asta ce mi s-a împleti(ci)t în zile. Nu am nevoie de nimeni dar, mai trist este, că nu simt nevoia de cineva. Cât de diferit față de acum 10 luni…
***
Ciorba e acră, mâncarea nu-i place, mama s-a reîntors la meandrele ei, a intrat pe bucla asta și numai așa mă ține. Cu cât face mai mult așa, cu atât devine mai "normal" să fie așa, intră pe un un făgaș de firesc și poate nu mă va mai debusola atât de mult. Asta e speranța idioată care-mi ține de cald acum, când bate crivățul în suflet.
***
Scriu ca să evadez, încep să stăpânesc mai bine arta asta decât de dimineață. Cine știe, poate mă desăvârșesc în evadarea din prezentul ăsta care nu-mi place, fără să o iau razna. Ciudate sunt oricum mecanismele prin care omul, incapabil să fie prezent la prezentul lui, găsește subterfugii care să-l ajute să mai netrăiască încă o zi. O mințire mârșavă care e luată drept scuză pentru slăbiciune.
***
M-a scos din fuga mea printre cuvinte telefonul domnului meu, plecat cu bicla să se relaxeze, dar eșuat lamentabil pe la o margine de pădure, trădat de o roată înțepată. E destul de departe de casă, se înserează în curând așa că singura variantă este să mă duc să-l recuperez cu mașina.
Pe drum am înțeles și de ce s-a întâmplat așa: e cerul de un spectacol superb iar ochii mei îl sorb hulpavi. Mi-am odihnit sufletul în cer și mi-a fost bine. Am mare nevoie de liniște albastră și senină și chiar dacă plâng, țâșnesc lacrimile astea de zici că-s gheizere, privitul spre înalt mi-a ridicat un strop starea asta de mers pe sub pământ care mă stăpânește lately. Și când mă gândesc că realitatea asta nici măcar nu e reală…