Ziua 253
Și-a făcut culcuș, pe partea mea de dormitor, tristețea. Fix ăsta a fost sentimentul când m-am trezit, ca și cum norul ei doar deasupra mea cerne stropii de nebucurie de trecere într-o nouă zi. Încerc o mică fentă și îmi aduc în ochi și-n inimă dragul de omul ăsta care doarme lângă mine, atât de liniștit și atât de frumos. Poate el o fi "mâna" Universului care să-mi șteargă lacrimile atotstăpânitoare de clipă, cu realitatea unei existențe care e acolo, în existența mea, pentru că așa vrea el.
Da, îi dau Cezarului ce e al Cezarului, dar parcă nu mă dezlipesc de o stare de nepăsare profundă, validez prezentul așa cum aș valida o cartelă de metrou, cu gesturi mecanice, fără pic de rotunjime și de atenție în ele. Da, sunt mereu recunoscătoare pentru omul ăsta frumos de lângă mine dar (mama lor de dar-uri!) nu reușesc să împrumut și eu din frumusețea lui și să-mi torn pe mine, să mă înmoi în ea ca într-o ciocolată lichidă, peste tot, să nu las niciun locșor nefrumos, ca să mă pot bucura eu de mine în primul rând. Pentru că, vreau, nu vreau, eu sunt cu mine tot timpul și e esențial să-mi fiu o companie plăcută, utilă și sănătoasă, la toate nivelele. Iar acum, nu-mi sunt.
Cu stăpânirea de sine a chirurgului, care nu așează nicio emoție pe carnea ce urmează s-o taie, așa disec și eu stările care mă traversează la ora asta mică a zilei și tot așa, rece, văd că-s tot în oala asta de nesufereală. Evident, că dacă nu mă scot singură, nu vine cineva peste noapte să-mi golească interiorul de tâmpenii și să mă poleiască, iar eu sunt prea preocupată să mă sabotez în loc să mă ajut. Dar e un timp pentru toate, they say. Să sperăm că va mai fi și pentru mine.
Spiky nu e în cameră, din nou, și pentru că sunt cu antenele să reperez rahatul, asta mi se pare nițel ciudat în condițiile în care ea nu mi se dezlipea de coapsă toată noaptea. Oi fi respingătoare energetic și ea, ca toate animalele astea ce au o înțelegere a lucrurilor atât de diferită dar plină, față de umani, se ferește de contaminare. N-o blamez.
Ne-am întâlnit pe traseu, era în capul scărilor și mă aștepta cu ochii ei verde-jad, rotunzi și abundând a drag. Clar, fetița asta are trăsături din clanul câinesc, eu nu am întâlnit o pisică atât de drăgăstoasă și atașată de stăpân.
***
Îmbrăcată în iubirea lui Spiky, ce mi-a făcut o țâră de căldură pe pielea inimii, mi-am sorbit apa mai încet, mai cu ochii liniștiți și curați de jelanie, privind spre un cer de-un roz intens. Se naște ziua și se naște grandios. Ca fiecare zi, de altfel.
Mă râcâie pe creier piticul camerei de supraveghere pe care, în ultimele zile, parcă evit cu obstinență și cu obidă s-o deschid în prunc de zi. Am atașat și imprimat camerei așa niște atribute urâte, că s-a îmbibat materia cu ele și, la fiecare privire la cameră, mă împroașcă înapoi cu fix ce-am pus acolo, atributele urâte sunt tot acolo, pitite în patul în vârful căruia stă proțăpită mama sau în draperiile alea care nu lasă dram de lumină să intre înăuntru. Într-una din zile, o să pun să niște salvie să ardă la mama în cameră, că mi se pare că din camera luminoasă gândită așa fain în casa nouă, a devenit o cameră întunecată, camera mea de osândă. Și trebe neapărat să curăț eticheta asta, cât mai iute.
Fac și smoothieurile, printre gândurile astea rachetă și senzația de neplăcere ce mi s-a pus pe suflet. Nu-mi doresc absolut deloc să mă duc sus la ele, dar a trebui n-are nicio legătură, nici de semantică și nici de construcție, cu a dori. La mine, în ceea ce privește diminețile la mama, sunt antitetice și mă separă în două, dacă nu chiar trei entități: una care se îndărătnicește și refuză să accepte că trebe, una care-și dorește să simuleze că nu există un trebe ci doar o bifă de făcut și una care încearcă să facă pace între cele două, să stingă vina primei și revolta celei de-a doua.
Poate că mă bucur prostesc, în egoismul meu, că mama nu e prea comunicativă dimineața, pentru că vor veni negreșit, că doar mă știu, zile în care o să-mi doresc să fie. Acum nu am chef, nici eu și nici ea de discuții, doar ne măsurăm una pe alta din ochi, eu văd că ea e bine, ea habar n-am dacă mă vede, îmi îndeplinesc sarcinile și plec. Alte dăți lăsam în urmă și o stare de voie bună, în afară de curățenie. Uite că, între timp, m-a "dovedit" rahatul.
***
În feed-ul de youtube îmi apare un clip cu Bruce Lipton și mie-mi place personajul, dacă ar fi existat posibilitatea să-mi aleg bunicul, pe el l-aș fi luat cu dragă inimă. Are așa o căldură umană care-i depășește granițele fizicului și călătorește la mii de kilometri distanță, ajungând până la mine.
Evident, nimic nu-i întâmplător și-mi iau rapid sensul și înțelesul pentru care mi-a venit sub nas acest videoclip. Doar că, deși cunosc teoria, deși știu că acum bag în corpul meu cortizol care-mi suprimă sistemul imunitar, știu că mintea e cauza principală a bolilor din lumea asta, nu găsesc ușa aia care să mă ducă la lumină. M-am pierdut. Iar acum trăiesc visceral și am eliminat picătură de judecată și din filmul ăla în care am dat cu barda în cei ce s-au pierdut pe parcurs. Uite că, în salba de minitutoriale servite de demență, se prinde și asta.
https://www.youtube.com/watch?v=WSW2MszpK-0
După Bruce, am trecut rapid la antichități, apoi și la design interior, toate în același timp, să-mi aglomerez mintea și prezentul, să mă umple forțat de ceva ce-mi plăcea odată, să mă scoată din pâcloșenia în care mă trăiesc. Mi le îndes în acum și risc să mi se ia și de ele. As always, sunt all or nothing.
***
Am încercat marea cu degetul și la micul dejun, i-am dat din nou iaurt cu cereale. L-a acceptat, e dulce și bun din nou, iar eu din nou lașă, ies în curte să-mi ud florile, scuza plauzibilă pentru ea, dar deloc pentru mine. Am tot timpul să ud, ce n-am este disponibilitatea s-o văd și să aud aceeași conversație cu Sassy care o mângâie cu lăbuța și aceleași întrebări zilnice.
Numai că socoteala mea nu s-a potrivit cu aia din casă și când am revenit, mama încă mesteca la cerealele din iaurt. Un strop iritată de neașteptatul moment, o întreb ce să-i fac la prânz de mâncare. Tăcere. Mai pun o dată întrebarea. Tot tăcere. Mă întorc spre ea să văd, poate a plecat și vorbesc singură, nu, n-a plecat dar da, vorbesc singură. Ea fie nu mă ascultă, fie nu mă aude, fie nu are cuvinte cu care să încropească un răspuns. O întreb dacă m-a auzit iar aprobarea ei rupe zăgazul din mine și izbucnesc. Îi vărs oful meu cu gătitul și cu mâncarea aruncată și cu răzgândirile și răs-răzgândirile ei, cu faptul că a găti a devenit corvoada zilelor mele și mă opresc brusc, pe la jumătatea toboganului pe care am început să rostogolesc frustrări. Mă uit la ea, ea se uită-n iaurt, senină. Fac eforturi mari să mă rup de ea, să mă rup de gândirea mea, de emoțiile care mă săgeată acum, un buluc nefast, fac eforturi să opresc o tiradă de spuse și de trăite pentru că nu vreau să o iau de la început, ca atunci când a avut cancerele. Deși, în linii mari, în mine, inconștient, o țin responsabilă pentru toate câte le face acum, deși am în mine câteodată aceeași răceală și duritate cu care am făcut față bolii atunci, nu vreau să repet experiența, care mi-a fost dată tocmai ca să fac o diferență. Și oricum, uitându-mă la ea, face ce știe ea cel mai bine: se izolează și fonic și emoțional de orice îi trimit eu, îmi refuză revolta. Poate că și asta mi-o alimentează, poate faptul că niciodată n-a fost capabilă să vorbească cu sufletul cu mine mă inflamează mereu. Cu toată "furtuna mea din pahar", n-am aflat ce vrea la prânz.
***
Am ajuns la două cafele pe zi și nici măcar nu-mi place cafeaua. Ce-mi place cu adevărat e încărcătura momentului care ține în căușul lui fie o socializare, fie o pauză. Cum partea cu socializarea mă ratează constant, îmi beau cafeaua într-o pauză, cât să-mi fac planul de acțiune pentru toată ziua, eu așa înțeleg, mai nou, o pauză. Nu-mi trag sufletul și gândurile înapoi în matcă, să mă umplu și eu de ce e în jur, eu sunt la foc continuu să fac.
Nici nu știu unde am terminat cafeaua și am început să nivelez terenul unde am trăit experimentul "roșii bio", să strâng și să leg aracii împrumutați, să rolez plasa cu care am încercuit perimetral, să toc restul, să strâng roșiile necoapte. În tot răstimpul ăsta, Spiky m-a recompensat nu cu unul, doi, trei, ci patru șoricei și o șopârliță. Vine cu micuții ăia chițăind în gura ei și mi-i depune la picioare. Pentru că fiecare viață își prețuiește viața, nu cum fac eu acum, o dată eliberați din gura vânătoresei, micile vietăți vor să fugă, e primul instinct dar Spiky e pe aproape și se aruncă din nou asupra lor. Așa că am învățat lecția, când primesc cadouri d-astea vii și chițăitoare, primul lucru pe care-l fac este s-o prind pe Spiky și s-o bag în casă, susurându-i la ureche câte-un Bravo. Apoi mă întorc să prind și șoricelul și să-l duc departe în câmp, unde să nu-l mai găsească princhinduța mea blănoasă. Nu știu dacă și ea are memorie scurtă sau iubirea față de mine învinge totul, cert este că nu se supără că o bag în casă și când îi dau drumul nu mai găsește nici urmă de șoricel. Pesemne, în mințișoara ei, de o fi vreo idee p-acolo, e aia că a avut grijă și ea de mine azi, a împărțit cu mine prada ei, ba chiar mi-a dat-o pe toată. Acum stă tolănită, satisfăcută, la umbra roabei, așa cum face de obicei. Mă atinge în interior într-un mod sublim.
***
Ea nu s-a săturat de stat afară, nici eu, ce-i drept, dar un nou trebe îmi strâmtorează dorințele: trebe să mă apuc de gâtit prânzul. O să fac o ciorbă de legume și paste, măcar una din cele două o să mănânce și mama.
Ca mai mereu, dau drumul la telefon și aleg o conversație de-a lui Connie. Dintr-odată, fără niciun warning înainte, mă bușește plânsul. Plâng pentru Connie, deși știu că nu-i folosește la nimic, plâng pentru regina Angliei ce s-a stins, plâng pentru mine, plâng pentru mama, plâng pentru tot.
Și în timp ce mă ocup cu cele două îndeletniciri, îmi dau seama că și eu, ca majoritatea, am înfășurată în cutele minții credința că suntem nemuritori. Cum altfel aș putea explica altfel strângerea de inimă că Connie nu mai e, că regina, la o vârstă la care mulți n-ajung, nu mai e? Nu așa e "normal"? Nu ne trecem toți? De ce și mai ales de unde am eu suspendarea asta în mine care se traduce în uimire când aud că cineva moare, mai ales dacă e cineva care are o vârstă? Mor artiștii tinereții mele iar în mine se naște un mare semn de întrebare: de ce? Deși ideea morții proprii nu mă sperie, nu m-am gândit niciodată cu adevărat și profund la ce ar putea să fie această mare trecere. Nu știu dacă alung gândul ăsta pentru că nu-mi place sau pentru că nu pot să văd dincolo de viață sau pentru că, deși e singura certitudine a vieții, m-am îmbârligat atât de tare în umana care a venit în laboratorul Terra pentru experiențe, încât cred că-s nemuritoare.
***
Nu mă părăsește sentimentul de trecător și de inutilitate, oricât aș vrea eu să cotesc cârma minții, se întoarce mai cu putere și mereu pe drumul ăsta fundătură.
Fix în senzația asta am plutit tot restul zilei, am navigat cu indiferență printre prânzul mamei, care nu a vrut decât ciorbă că pastele "au prea mult sos", am scris ca și cum nu despre mine scriu și am renunțat la scris pentru a sta în pat, eu cu mine și cu visurile mele. O altă formă de evadare cu care încep să cochetez: statul și visatul cu ochii deschiși. Îmi lipsește și contextul și voința și cheful de a face și acțiunea, de a trece de la vis la realitate, de a mă scoate dintr-o plecare și de a mă aduce într-un prezent.
O zi plană, fără prea mare fâsâială. Poate cu o mai mare lejeritate în a "respira" o nouă zi. Poate sunt pe valul care mă va duce la liman și nu la fundul tulbure al adâncimilor pe care nu le accept.