Ziua 250
Dacă până acum nu găseam explicația coșmarurilor care s-au mutat la mine în nopți, celor de azi-noapte le-am dat de hac: vântul teribil, puternic și șuierător a groază, a fost sigur cel care mi le-a insuflat. Deși anul ăsta am reușit performanța să nu mă mai sperie furtuna, sunt totuși la începutul cărării ăsteia iar vântul de azi-noapte mi-a arătat asta. Cu fiecare rafală puternică pe care o resimțea casa asta din lemn, mai rău mă strângeam eu în mine, că-s tot singură, și mai frică parcă mi se făcea. Toată noaptea a fost cu adormiri și treziri, cu frici și liniștiri, cu rafale cumplite și cu o liniște suspectă imediată. Evident că frica nu putea să-mi aducă vise cu floricele pe câmpii, cu dalii, bujori, glicină, iriși și o mie de alte flori, ca să fiu cât mai exactă, ci mi-a creionat în cărbune închis, tușe grave și negre de coșmar. Mi s-au întors visele alea în care trebe să ajung undeva sau să mă întâlnesc cu cineva și nu mai ajung și nu mă mai întâlnesc. Trecând peste semnificația specifică a fiecăruia, dacă o fi vreuna explicată de misticism, coșmarurile astea sunt dovada, pentru mine, cea mai clară că gândurile tulburi cu tentă de gri și starea asta de disperare sau înfrângere și inutilitate fac ravagii în toate corpurile mele, fizice sau imateriale. De foarte mult timp nu am mai fost atât de invadată de vise atât de vivid grotești cum sunt cele care trec prin câmpul meu de conștiință acum. Sau mai degrabă de inconștiență.
Cred că puiuca mică blănoasă, aka Spiky, are și ea niște experiențe terifiante cu vânt și furtuni, de pe vremea în care vagabonda ea știe pe unde, fără umani care s-o iubească și ocrotească, că toată noaptea a stat ghemuită în mine. Cred că am fost o priveliște! Două ființe, speriate inutil de o forță a naturii, avându-se una pe alta. Deschid ochii să scap de tenebrele viselor și să mi-i umplu cu o tomberoneză dragă, care la mângâierile mele tandre s-a pus pe tors. Ooo, ce bine e că m-am trezit. Dar ce rău e că nici în vis nu-mi mai vine să evadez din realitatea asta croită strâmb.
***
Ca să nu fiu nevoită să stau eu cu mine, întoarse amândouă într-un ritual care cândva îmi încălzea inima și-mi dădea aromă mișto de viață mișto, mă ridic, culeg și coconetul mic care își întinde oasele mici și coborâm. Corpul mi-e ascultător și, dacă aș fi un strop mai binevoitoare decât sunt, i-aș mulțumi. Doar că eu, conștient de tâmpit, în perioada asta am tendința să mă pedepsesc, pe mine, pe minte, pe corp. Nu știu când și cum am scris eu pe tabla vieții mele că atunci când nu mi-e bine înghesuită de o circumstanță exterioară, trebe să mă fac să nu-mi fie bine înghiontită și din interior, dar mă observ că asta fac. Iar perplexitatea mea, a ființei care stă în spatele minții și vede totul, e și mai mare cu cât sunt conștientă că asta-mi fac și totuși nu mă pot controla sau opri.
Mi-am băut cu greutate apa, care parcă refuză să se ducă lin, deși nu i-am dat nici lămâie, nici busuioc, nici ghimbir. Mama e înfoiată în vârf de pat și doar uitându-mă pe cameră, mă enervează priveliștea. Ce viață o fi asta să vrei să stai doar în pat?! Ce viață e asta în care să vrei să fugi din casă mai tot timpul?! Cât de fucked up e totul. Al dracu' de nedrept și de dezolant.
Îmi mut cu pornire nervoasă privirea de pe cameră și mă apuc de smoothie. Dacă privesc cu ochi scrutător zilele mele, observ că apa și smoothieul îmi sunt singurele constante de la care nu mă abat. After all, poate că nu sunt cu totul broken.
***
Refuz să mă duc la ele sus ci mă așez în liniștea unei dimineți de duminică, în living. E totul curat, e totul aranjat frumos, iar eu privesc totul indiferentă. Am strâns, am spălat, totul sclipește iar eu simt că-s goală pe dinăuntru. Mă umple doar revolta, judecata și lacrimile în colțuri de ochi. Cum să mi le iau eu p-astea cu mine și să mă duc la etaj?
Mi-am dorit atât de tare să fiu invizibilă, încât cred că mi-a ieșit. M-am strecurat la ele în cameră, doar cu un neața aproape șoptit iar mama abia dacă mi-a răspuns. M-am dus direct în baie, am aerisit și strâns, i-am dat lui Sassy pliculețul și am șters-o de acolo rapid și fără alte comentarii. Oricum nu aveam chef să le duc, oricum nu cred că era capabilă să le emită.
***
Același chefless îl perpetuez și în timpul meu liber, nu am chef nici măcar să scriu, nu mai vreau nimic. Vreau să scap de corvoada asta, de coșmarul ăsta, de lanțuri. Sunt sclav și nu reușesc nici să înghit asta, nici să schimb punctul ăsta din care mă văd așa. Nu mai am putere și nici zvâc să fac eforturi. M-am pus în fund a capitulare. Și, fac ce deja excelez, plâng. Poate iese și se duce.
***
Ca să încerc un ajutor împotriva constipației mamei, îi dau la micul dejun iaurt bifidus cu cereale și îi explic că asta poate fi varianta, alta decât fructele, să îi ușureze tranzitul. Nuuu, ei nu-i place iaurtul cu cereale! Deja am combinat cele două și, neclintită, i-l pun în față. Fac mari eforturi și insist să ia o gură, atât, să guste și dacă nu-i place, îl arunc. Vede fermitatea care-mi țâșnește lavă din ochi și cedează: ia o gură și văd cum i se destinde figura. Dar e dulce! Și e bun! 'tu-i mama ei de treabă, da, e dulce și e bun! Îl mănâncă pe tot, îi spăl și două caise și un ciorchine de strugure să i le las sus, poate mănâncă mai târziu și urc cu ea să-i dau pastilele, facem pauză două săptămâni de la cremele pentru copite, la sugestia doctorului.
Nimic nu-i convine din prima iar eu nu mai am niciun strop de răbdare în cutele minții mele, că la inimă și la suflet nu mai pot s-ajung din cauza filtrului pus de minte. Nu mai vreau! Nu știu la cine trebe să urlu dar NU MAI VREAU! S-a dus naibii și vara, se duce acuș și anul și timpul ăsta nu mi-l mai dă nimeni înapoi. Nimeni și nimic! Și chiar dacă vreau eu să-l brodez cu floricele, dedesubt pute și nu reușesc să curăț odată acolo. De câteva zile plâng din orice, mă uit la cer plâng, mă uit pe social media plâng, mă uit la un colț de verde, plâng, nu mai seacă o dată plânsul ăsta. Și nu se mai golește odată starea asta de tot puroiul ce-l simt c-o inundă.
***
Scriu, cu vânt afară, cu crivăț în mine, cu Spiky pe fotoliu, cu design la tv, cu curat și frumos și gol și pustiu. Sunt sătulă.
***
Pare că nu sunt îndeajuns.
Pentru prânz a vrut grătar de pui, i-am făcut grătar de pui și-am alăturat și o salată de roșii, să aibă și ceva legume în sistem. Nu știu cam câte d-astea mai trebe să-mi dea, ca să mă prind și eu că nu mai e cazul să cred tot ce-mi spune. Aproape că a făcut stânga-mprejur când a ajuns la bucătărie și a văzut ce e pe masă. "Nu ți-am spus că nu mai vreau carne?!" Nu mamă, de dimineață mi-ai spus că vrei grătar. "Nu, nu vreau!"
…………………………………………………………………………………………………………………….......................................................
***
Fac eforturi supraomenești să uit ce tocmai s-a petrecut, să forțez o minte deja înclinată către dramatic să șteargă rapid, dintr-o singură mișcare, prânzul ăsta neprânz.
Încă năucită și epuizată înăuntrul meu, am o trăire plină că suntem atât de trecători. Încep să-mi vină întrebări grămadă peste minte și la niciuna nu am un răspuns. Nu le-am mai privit niciodată așa, cel puțin nu după ce am înțeles eu sau credeam că am înțeles eu ce e viața.
Care este sensul vieții ăsteia? Cine ne-a pus pioni pe-o scenă care se termină de trăit când abia a început să fie de înțeles? De ce trăim? Toate răspunsurile pe care credeam că le-am priceput se fac țăndări la malul acestor întrebări, în contextul zilelor deprimante pe care le trec cu chiu, cu vai. Pentru că la mine, deși m-am scremut mult timp, nu a funcționat niciodată faza cu religia, cu "Fac sacrificiul ăsta pentru că o să mântuiesc!"(!), nu mai găsesc rețeta care să-mi trateze indiferența și pe alocuri repulsia față de simulacrul de viață în care m-am priponit.
Singurul fir care mă ține în această demență este faptul că eu nu pot duce emoțional acum, cât timp mama e lucidă, frica și groaza ei de a se trezi într-un azil. Atât. Mă tot cercetez, e adevărat că poate nu-i taman momentul potrivit, dar măcar o fac la rece, și-mi dau seama că pe mine nu mă leagă de mama sentimente de iubire. Nu știu dacă le-am avut, nu știu când, dez-amăgită, adică scoasă din amăgirea dulce că ai mei o să-și țină promisiunea față de puiul lor, am tăiat radical orice sentiment d-ăsta în mine, știu doar că nu am fost niciodată apropiate și cu siguranță acum nu iubirea o ține sub acoperișul meu.
***
S-a întors și Mr. H acasă, simt prezența lui ca o mică rază de soare pe o cocoașă înghețată, mă bucur că-l văd, dar e așa de palidă bucuria asta că parcă n-are puterea buturugii mici care răstoarnă carul mare. Mă înec în propria-mi băltire, nu vreau să-l încarc cu ale mele și-mi feresc ochii și sufletul din fața lui, să nu mă ia la întrebări. Pentru că zău dacă aș avea ce să răspund, iar lacrimile astea, care nu se mai termină odată, sunt al naibii de tăcute.
***
Sunt tare obosită.