Ziua 249
După o noapte destul de rece, și la propriu și la figurat, trezirea a fost ca o binefacere. S-au întors coșmarurile și, deși sunt revenită la realitatea asta, în ultima vreme și ea de coșmar, tot mai am în mine reminiscențe de trăiri aiurea. Deja sunt morbide visurile și le trăiesc atât de intens că mi se înfierează în corp emoțiile nasoale și le mai trăiesc o dată și trezită. Azi noapte lucram la o morgă (!), unde era un miros oribil și unde vedeam cum iese sufletul din oameni când mor. Eu ceva mai terifiant nu cred să fi visat în toată viața mea de până acum și sper nici s-o mai fac vreodată. Stau în pat, sunt singură, doar Spiky ce mă aduce mai acut în prezentul dormitorului și încerc să mă prind unde și ce fac atât de greșit de trăiesc bucata asta mocirloasă și densă de viață. Mi se pare nașpa să nu am "dreptul" să cedez că dac-o fac, uite cum toate se duc în cap și mă lovesc din toate părțile. Nu e de ajuns că nu mai am dorință în vene pentru noi zile, e nevoie să mă pedepsească și nopțile?
Cu ochii în tavan, simt cum lumina își face prezența din ce în ce mai simțită în cameră, cum o tentă de roz colorează timid atmosfera pe care coșmarul meu a transformat-o-n ceva greoi de respirat.
Nu mă mișc, parcă nu vreau să-i dau de știre nici luminii, nici corpului, nici zilei, nici vieții mele că sunt trează dar că stau așteptând să-mi pice fisa, să mă luminez și să văd drumul pe care să pornesc, să pot să fac undo la tot tăvălugul ăsta de rahat pe care-l parcurg în ultima perioadă. Nu pot să zic că-l trăiesc, că-l refuz din toți rărunchii și chiar dacă știu teoria, practica îmi dă cu mare minus. Nu pot. Nu știu cum să accept ce deja mă trăiește și d-aia mă și trăiește așa. Nu știu cum altfel. Încă nu s-a îndurat de mine claritatea asta, din linia temporală pe care am ales-o, să mă destupe la minte și să-mi spele parbrizul să văd naibii o dată ce e de văzut ca să mă pot apuca și de făcut după aia.
Ochii mei absenți de pe tavan parcă văd fizic succedarea rapidă și obositoare și inutilă de gânduri care-mi bântuie mansardă dar nu mă sinchisesc să fac ceva. Doar stau, mă las pradă gândurilor-vultur și încerc să-mi încropesc măcar o intenție: să iasă din străfundurile ființei mele, acolo unde am eu toate adevărurile necesare vieții mele ferecate și bine ascunse, la suprafață, ăla care să mă ajute să-mi continui acceptabil traseul. Cred că am fost atât de onestă și atât de tristă și atât de puternică-n ruga mea singulară că corpul mi-a pecetluit-o cu un stol de lacrimi rapide. Acum îmi plâng de milă și de singurătate și de neputință. Iar Spiky, probabil revoltată de atâta jelanie, s-a ridicat brusc și a părăsit dormitorul scurt. O înțeleg, nici mie nu-mi place propria-mi companie zilele astea.
***
E sâmbătă dar putea să fie la fel de bine luni sau marți, că oricum nu conta, toate-s la fel, liniare și, mai nou, netrăite. Sau grele. Mă feresc să le numesc inutile pentru că interiorul meu se chircește la spusul ăsta, semn că e un mare neadevăr. Așa că-mi cinstesc măcar corpul, care, la un nivel subtil, până și el știe ce e corect sau nu, numai eu, aia care credeam că mă spăl de zoaie și văd minuni la tot pasul, nu mai văd.
Sunt tot în pat, mi-e și frică să închid ochii că nu mai duc încă un coșmar, cel puțin nu acum, doar stau aici și-mi doresc să îndoi o realitate, asta în care mă fâțâi haotic acum, și s-o modelez după bunul plac. Știu că e posibil, doar că n-am încă manualul de utilizare și nu știu cum să fac. Cert este că și mizeria în care mă scald e tot de mine creată, că la prostii îmi iese teribil de bine, dacă pot să asociez așa exprimarea.
Oricât mă fac eu că nu trebe, un gând zgubilitic mi se tot lovește de mantă-n mansardă și mă silește să nu uit că trebe, să mă dau jos din pat, să mă apuc de treburi, să, să, să. Cu un gust amar de înfrângere-n mine, las singura intenție pusă să mă colinde și mă ridic la verticală fără niciun chef și tragere de inimă. În treacăt îmi aduc aminte că odată, nu demult, mai aveam și-un ritual de mulțumiri dar nu "mi se leagă" nici în astă dimineață.
***
Beau apa în viteză și am decis în mine că azi mă duc să-l înlocuiesc pe domnul meu la copii, să stau eu cu botoasa Maya și să revină el acasă. Ca să pot face asta, trebe să bag la foc continuu, să termin toate treburile, să le las în ordine.
Îmi fac smoothieul în același timp în care-mi pun o cană de orez la fiert. Vreau să fac un drob vegan cu multe verdețuri și am nevoie de orezul fiert deja. La smoothieul deoparte și dau drumul și la mâncarea de linte roșie. Mirosul de garam masala îmi gâdilă plăcut nările dar e doar o părere mică și apoi mă întorc în netrăirea-mi caracteristică these days. Până se fierbe orezul, mă apuc să combin restul ingredientelor, să înăbuș puțin legumele și să toc verdeața.
Spăl vasele și mă apuc să spăl și frigiderul care a rămas cu un miros urât de la varza murată a mamei, uitată și stricată-n frigider.
La ora 9 eram cu mâncarea gata și cu bucătărie curată. Urmează micul ei dejun și apoi curățenia în casă.
***
Ține să mă anunțe foarte serioasă și cu un ton de reproș că e constipată și că ea nu mai poate așa. Probabil că perplexitatea cu care mă uit o îmbunează că schimbă puțin tonul și îmi spune că trebe să o ajut cumva.
Mi-aduc aminte că în viața mea de acum o mie de vieți, mi se spunea că pot omorî cu privirea mea rece. Cum nimic nu se pierde de fapt, probabil că împrejurările vieții mele de acum au scos-o la suprafață că am putut să mă văd singură și să simt cum o privesc: rece, sec și dur. O anunț, fix în aceeași ordine ca și privirea, că i-am spus de la momentul la care a renunțat la smoothie că asta se va întâmpla și că eu nu pot s-o forțez, nu pot să-i torn pe gât fructe și legume crude care s-o ajute. A fost alegerea ei iar asta e consecința pe care să și-o asume. Știu că sunt dură dar știu că nici înțelegerea mea nu e elastică să întinzi la infinit de ea, acum vrei, acum nu mai vrei. Tot nu vrea smoothie. Bun, atunci nu-i dau, dar nu vreau să mai aud nimic de constipație. Am închis subiectul, i-am etalat opțiunile micului dejun, a bâiguit ceva, a ales, iar eu am ieșit cu grasa de Sassy afară, să se bucure și ea de mișcare, de aer, de libertate. Asta e tot ce am în traistă acum iar unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, cum e vorba populară.
Probabil că a strigat mult dinăuntru până am auzit-o și am intrat să văd ce s-a întâmplat. Nimic, doar că vrea să o ia pe Sassy sus, că a terminat de mâncat.
Este absolut oribil să trăiești cu cineva care are demență, care nu mai e funcțional îndeajuns încât să deschidă o ușă și să strige, cu cineva care a pus monopol pe viața unei necuvântătoare pe care nu o lasă nici să respire departe de ea. Îi spun că aduc eu pisica sus mai încolo, după ce s-o sătura de stat afară și văd cum i se strâmbă chipul. Nu poate să plece fără ea. Ok, hai să nu mai prelungim o agonie stupidă oricum, iau băbuța blănoasă care se zbate a nevrut în brațe și urc cu amândouă la etaj. Aș vrea să închid ușa și să nu o mai deschid câteva ore bune însă alegerea nu-mi aparține, trebe să fac curat, trebe să le spăl pe amândouă ca să pot pleca liniștită.
***
Ca de obicei, când mă apuc de curățenie în casă, pornește și râșnița din creier.
În încercarea mea de a pătrunde, de a intra pe ușa din dos dacă pe aia din față nu-mi iese, de a înțelege care e abordarea corectă a situației de viață pe care o trăiesc, mintea mi s-a dus la începutul acestei drame, la acel decembrie nefast. Mi-aduc aminte cât de greu de dus emoțional mi-a fost atunci, ce speranțe și ce plăsmuiri aveam că o să am grijă de ea până la final, cum nu înțelegeam de ce toată lumea-mi urează putere și răbdare. Apoi cum m-a speriat singurătatea și pustiul care s-a făcut brusc în jurul meu, cum au fugit toți de lângă mine, cum aproape că m-a strivit greutatea demenței când nu mai aveam măcar impresia că mai e cineva cu mine cu care să împărtășesc. Cum am trecut prin diferite stadii, cum datoria mea a fost și este mai puternică decât viața mea, cum respingerea a ce este începe să-mi dea constant la glezne că mă clatin și parcă simt aproape o prăbușire.
Îți trebe curaj să trăiești în afara așteptărilor societății. Trebe să ai cohones să trăiești în afara așteptărilor celor apropiați ție. Și nu de judecată, deși și aia te poate înfiera dacă pui botul la ea, ci de singurătate și de cărări pe care te avânți cu speranțe și te trezești unul, cu toate grămadă în mintea și în inima ta. Curajul ăsta te forțează să deschizi ușile dinăuntru și să te doară-n cot de alea de afară. Cu asumarea că oricum va fi cineva care nu te va înțelege și cu speranța cât carul ca acel cineva să nu fie unul apropiat inimii tale.
Trag mâhnită o concluzie a acestor luni și realizez că și cele mai ingenue trăiri și cele mai mărețe promisiuni și cele mai intense făgăduiri sunt măcinate până la topire de picătura chinezească a demenței și de uzura în timp.
***
Am terminat curățenia, am făcut slalom printre tânguielile mamei, am forțat un refuz și am băgat-o la baie unde i s-a scurs și cea mai mică împotrivire și trec la următoarea sarcină din răbojul destul de strâns al zilei: cumpărăturile.
Ce irosire de potențial trăiesc și eu. Iar asta mi se pare culmea ironiei. Dacă înainte de burnout, habar n-aveam că nu trăiam, d-apăi să-mi mai și valorific potențialul de explorare, acum, când știu cu ce se mănâncă, demența mă-nțânează brutal.
În agitația mea de a termina rapid escapada pentru cumpărături din afara casei, am o senzație acută că sunt într-un film în care regizorul a ordonat scurt reducerea zgomotelor exterioare la mute și exacerbarea celor interioare la cote maxime. Văd oamenii din jurul meu, citesc expresii pe figurile lor, deslușesc trăiri pe care le vor doar ale lor însă reușesc cumva să iasă la suprafață, dar totul e distant, departe, surd și fără sens. Nu mă mai integrez în lumea asta căreia îi aparțin, că doar n-oi fi devenit brusc extraterestră. Giiiz, trebe să fac ceva cu mintea asta, că nu-mi place pe unde mă duce și ce mă face să simt.
***
La întoarcere îi pun prânzul și ăsta e momentul în care corpul, supus la tiraj forțat, cedează: mă doare îngrozitor de tare stomacul, mă arde de parcă-mi țâșnesc flăcări din capul pieptului, am o amăreală în gură și un tremur în mușchi. Mișto, asta e ce lipsea, că-n rest le bifasem "norocoasă" pe toate.
Poate că Universul o fi vârât un ochi în drama mea și a văzut că nu mai intră altceva, că mama a mâncat ce i-am pus fără multe comentarii, doar cu același sictir pe chip, pe care m-am învățat să-l ignor, cât de cât.
Singurul moment de plăcere al zilei a fost o plasă de porțelanuri, strânse în timp, trimise de o doamnă frumoasă. A fost fix cadoul de Crăciun așteptat de copiii din filme, că eu nu-mi aduc aminte să fi primit cadouri la Crăciun când eram mică. Dar au americanii ăștia un talent la a transmite emoții că după atâtea filme văzute, parcă până și eu simt cum e. Le-am desfăcut pe toate, încet, parcă voind să întind cât mai mult bucuria fiecărui pachețel și mi-am clătit ochii cu minunățiile. Mulțam femeii faine ce mi le-a făcut posibile, habar n-are ea cât bine mi-au făcut azi niște porțelanuri. Mi-au rupt un ritm și mi-au dat un respiro.
***
Fix când să plec să-mi surprind, plăcut sper eu, domnul, am aflat că nu e cazul, că vrea să rămână acolo și că oricum acum tocmai ce pleca în vecini, la niște prieteni, unde fusese invitat cu ocazia unei zile de naștere. Tare, am alergat toată ziua să-i fac o surpriză și cu un simplu telefon și o invitație, s-a anulat totul. Asta e, trebuia să validez cu el intenția mea dar mie-mi place să fac surprize. Uite că mi-am făcut una mie.
M-am trezit cu o grămadă de timp în față dar și cu o durere din ce în ce mai intensă în capul pieptului. Respir ușurel, așa fac mereu când am o durere, și fizică și emoțională și mă duc cuminte la etaj unde-mi iau clasicul deja prosopel înmuiat în apă clocotită pe care mi-l pun pe stern. Căldura îmi dă o senzație de ușurare și parcă-mi lărgește ușor cavitatea pulmonară, parcă fac loc la mai mult aer în mine.
Dau drumul la Netflix, la Bridgerton și-mi opresc motoarele, cu Spiky lângă mine. Are fătuca asta, crescută pe maidan ca și mine, un miros al stării mele de rău, ceva de speriat: de câte ori nu mi-e bine, ea stă lângă mine, nedezlipită. Azi am drăgălit-o încetișor, cât am putut și eu și i-am declarat că știu că e îngerul meu păzitor.
Am apucat să-mi trec prin ochii minții ziua, cu grabă, că nici nu mi-am văzut susurile și josurile prea bine și apoi cu durere, că nici nu mi-a mai ars să le văd. Recunoștința mea s-a dus toată către porțelanuri și fosta lor stăpână, și tot acolo a fost și frumosul zilei. În rest, nimic notabil, nimic care să schimbe o stare ce pare că se infiltrează perfid în acumul meu.